Frunză verde peliniţă,
Pe cel deal, pe cea colniţă,
Plimbă-mi-se-o cătăniţă
Cu doi bani în punguliţă,
Şi cu doi în buzunare,
Cu doisprezece lăutari,
Şi cu doi, trei căluşei
Încărcaţi de gălbenei.
Iar cu dânsa se afla,
Tot pe lună se primbla,
Stoian Şoimul, popă vechi,
Cu potcapul pe urechi,
Ce s-a lăsat de popie
Şi de sfânta liturghie
De s-a dat în haiducie.
El de mijloc o ţinea,
Lângă pieptu-i o strângea,
Şi mereu o dezmierda,
Şi mereu o săruta,
Şi lăutarii cânta,
Câmpii de se răsuna.
Când fu către dimineaţă,
Popa se spăla pe faţă,
Barbă neagră pieptăna,
La baltagu-i se-nchina
Şi pe Vidra mi-o trezea
Şi din gură aşa-i grăia:
„Ştii tu, Vidro, ce-am gândit,
Ştii tu ce m-am socotit?
Suflecă mânece largi
Şi-mpleteşte la colaci.
Fă colaci mari de doi saci
Pentru cumnăţei burlaci,
Ş-un covrig de un mertic
Pentru cumnăţel mai mic.
Apoi haideţi amândoi
Cu cotiga cu doi boi
Peste codri, peste munţi,
La cei socri cam cărunţi.”
II
Amândoi la drum plecau,
Sus, la munte, se urcau
Şi mereu boii-ndemnau:
„Hăi Plăvan, hăi Bourean,
Juncănaşi de-ai lui Stoian”.
Opinteau boii mereu,
Opinteau şi suflau greu,
Şi cotiga scârţâia
Şi calea se-ngreuia.
Iar pe când soarele-i sus,
Pe când şoimul stă ascuns,
Pe când umbra e scăzută
Şi se face nevăzută,
Stoian popa se oprea
Şi de prânz el poposea
În mijlocul codrului
Unde-i larg voinicului,
În poiana înflorită
Cu frunzari acoperită,
Unde iarba se-mpleteşte
Şi-n vârf se găităneşte.
Vidra masă că-ntindea,
Şi la masă că şedea
Cu Stoian alăturea.
Ei prânzeau şi veseleau,
De nimeni grijă n-aveau,
Dar păcatul mi-i păştea,
Pe Stoian îl zădăra
Şi Stoian aşa grăia:
„Oliolio! mândruţa mea!
De când eu mi te-am luat
Nici un cântec n-ai cântat.
Cântă-ţi, mândro, cântecul,
Că mi-e drag ca sufletul.”
„Alei! frate, dragul meu!
Nu mai pofti să cânt eu,
Să-ţi cânt cântec haiducesc
Cu viers dulce femeiesc.
Eu dacă ţi l-oi cânta,
Apele s-or tulbura,
Brazii mi s-or scutura,
Munţii mi s-or clătina,
Văile or răsuna
Şi pe noi ne-a-ntâmpina
Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor,
Iubitul nevestelor,
Drăgălaşul fetelor.”
„Las’ să vie că nu-mi pasă,
Eu că l-oi pofti la masă,
Şi de-a mai vrea altă hrană,
I-oi da trei baltage pomană.”
III
Puse Vidra a cânta,
Codrii a se deştepta,
Apele-a se tulbura,
Brazii a se scutura,
Munţii a se clătina,
Văile-a se răsuna.
Şi deodată s-arăta
Păunaşul codrilor,
Voinicul voinicilor:
„Hei! Stoiene, bărbărie,
Ce te-ai lăsat de popie
Şi de sfânta liturghie
De te-ai dat în haiducie!
Ce ne calci poienele
Şi ne paşti fânaţele?”
„Ce poiene, măi Păune?
Ce fânaţe, măi nebune?
Doar pământul nu-i al tău,
Nici al tău nu-i, nici al meu,
Ci-i tot al lui Dumnezeu.”
„Hei Stoiene, bărbărie,
Vorbă multă, sărăcie!
Dă-mi juncanii tăi drept vamă
Şi îţi cată-apoi de seamă.”
„Ba, juncanii nu-ţi dau eu,
Că mi i-a dat Dumnezeu
Să mă scoată de la greu.”
„Dă-mi pe Vidra ta de vamă
Şi îţi cată-apoi de seamă.”
„Ba, pe Vidra nu ţi-oi da
Pân’ ce capul sus mi-a sta
Că mi-a dat-o soacra mea
Ca să ţin casă cu ea.”
„Dă-mi baltagul tău de vamă
Şi îţi cată-apoi de seamă.”
„Eu să-ţi dau baltagul, eu?
Vin de-l ia tu, fătul meu,
De ţi-e sufletu-îndrăzneţ,
Cât ţi-e graiul de sumeţ!”
IV
Ei de brâie s-apucară
Şi la luptă se luară
Zi de vară până-n seară.
Când în loc mi se-nvârteau,
Când la vale s-aduceau,
Nici unul nu dovedea!
Dar Stoian mereu slăbea,
Brâul lui se descingea.
„Vidro, puiculiţa mea!
Vin’ de-mi strânge brâul meu,
Apăra te-ar Dumnezeu,
Că-mi slăbesc puterile,
Mi se duc averile!”
Iară Vidra mi-i privea,
Ochişorii-i strălucea,
Inimioara-i se bătea
Şi guriţa-i răspundea:
„Ba, nu, nu, bădiţă frate,
Că vă-i lupta pe dreptate,
Şi oricare-a birui,
Eu cu dânsul m-oi iubi.”
Stoian popa s-aprindea
Şi făcea el ce făcea
Pe Păun că-l aducea,
Şi-n pământ că mi-l izbea,
Cât pământul despica,
Până-n brâu că mi-l băga.
Baltagu-apoi ridica,
Capul lui Păun zbura;
Trupul pe brânci se pleca,
Lui Stoian se închina.
Iar Stoian se întorcea,
La Vidra-ncet se ducea,
Se ducea posomorât,
De gânduri negre muncit
Ca un şarpe otrăvit.
Vidra nici că se clintea,
Ochii-n ochii lui ţintea,
Ochii cătau bărbăteşte
Şi pătrundeau femeieşte.
Stoian popa mi-i zicea:
„Vidro, fa, nevastă rea!
Când de moarte mă luptam
Şi pe tine te rugam
Să vii iute lângă mine
Ca să-mi strângi brâul mai bine,
De bărbat nu ţi-a fost milă,
De păcat nu ţi-a fost silă
Şi cu glas dulce, frăţesc,
Zis-ai cuvânt duşmănesc:
Că oricare-a birui
Tu cu dânsul te-i iubi,
Aşa este, Vidro fa?”
„Aşa-i, Stoiene, aşa!
Am zis-o şi încă-o mai zic
Că mi-e drag cine-i voinic,
De se luptă făr-a cere
Ajutor de la muiere.”
„Ştii tu, Vidro, ce-am gândit?
Ştii tu ce m-am socotit?
Astă-vară am cosit
Vro cinci clăi de le-am clădit,
Patru mi le-am vârfuit,
Iar unei vârfu-a lipsit
Şi mi-am pus în gândul meu
Să-i fac vârf cu capul tău.”
„Iată capul de mi-l taie,
Ca să-l pui tu vârf la claie
Şi te-nvaţă de la mine
Ca să mori cum se cuvine!”
Crunt Stoian se repezea
Şi capul îi reteza.
Şi ţâţele-i le tăia
Şi pe câmp le-mprăştia;
Apoi singur purcedea,
La socrii lui se ducea.
„Hei, Stoiene, popă vechi
Cu potcapul pe urechi,
Unde-i Vidra cea frumoasă,
Fata noastră cea voioasă?”
„Eu pe Vidra mi-am lăsat
Într-un codru depărtat
Hotărând moşiile
Ş-aşezând momâile
Cu capul şi ţâţele.”
Bine vorba nu sfârşea,
Pe loc cerul s-aprindea
Şi trei fulgeri repezea
Pe Stoian popa-l lovea,
În cenuşă-l prefăcea!