Cunoşteam odată
Un om rătăcit,
Cu mintea furată
De-un gând strălucit.
El se-namorase de-o stea zâmbitoare
Şi-i închina astfel vorbe rugătoare:
„Dalbă stelişoară
A lui Dumnezeu!
Dulce surioară
Sufletul meu!
Crezi că veşnicia fără de simţire
Plăteşte-un fierbinte minut de iubire?
Crezi tu că departe
De acest pământ
Ai avea tu parte
De-un amor mai sfânt,
Mai mare, mai gingaş, mai vrednic de tine
Decât adorarea ce-ai născut în mine?
O! floare cerească!
Dacă s-ar putea
Ochii-ţi să privească
În inima mea,
Ar afla atâtea simţiri iubitoare
Ce cresc l-al tău nume ca florile-n soare,
Cât vreo lume altă
Nici ai mai dori,
Ci din bolta naltă
Mi te-ai coborî,
Ca s-auzi concertul de armonii line
Ce-mi răsună-n suflet şi şoptesc de tine!”
Apoi sta-n uimire
La ceruri privind;
Plângea cu mâhnire,
Suspina zâmbind,
Şi când, despre ziuă, fugea blânda noapte,
Îi părea c-aude în cer aste şoapte:
„Eu a ţării mele
Sunt lucinda stea!
De poţi, între ele,
Vină de mă ia.
Fă-te geniu falnic, fă-te şoim de munte
Ca s-ajungi la mine şi l-a ţării frunte!”