Poezii pentru copii


Poezii după autor

Poezii de Mihai Eminescu
Poezii de Vasile Alecsandri
Poezii de Adrian Păunescu
Poezii de George Coşbuc
Poezii de George Topârceanu
Poezii de Emilia Plugaru
Poezii de Grigore Vieru
Poezii de Ana Blandiana
Poezii de Otilia Cazimir
Balade Populare
Poezii de Elena Farago
Poezii de Constanţa Buzea
Poezii de Alexandru Macedonski

Poezii după vârstă

Poezii pentru copii de 2-4 ani
Poezii pentru copii de 4-6 ani
Poezii pentru copii de 6-8 ani
Poezii pentru copii de 8+ ani

Poezii după temă

Poezii despre iarnă
Poezii despre toamnă
Poezii despre animale
Poezii despre anotimpuri
Poezii despre Anul Nou
Poezii despre copilărie
Poezii despre Crăciun
Poezii despre dragoste
Poezii despre familie
Poezii despre flori
Poezii despre mamă
Poezii despre Mărţişor
Poezii despre Moş Crăciun
Poezii despre pădure
Poezii despre părinţi
Poezii despre patrie
Poezii despre primavară
Poezii despre profesori
Poezii despre şcoală
Poezii despre vară
Poezii despre diverse

Legende

Pasteluri

Doine

Hore


Tipăreşte
Groza

                        Galben ca făclia de galbenă ceară

                        Ce aproape-i ardea,

                        Pe-o scândură veche, aruncat afară,

                        De somnul cel veşnic Groz-acum zăcea;

                        Iar după el nimeni, nimeni nu plângea!

 

                        Poporul împrejuru-i trist, cu-nfiorare,

                        La el se uita.

                        Unii făceau cruce; alţii, de mirare,

                        Cu mâna la gură capul clătina

                        Şi-ncet, lângă dânsul, îşi şopteau aşa:

 

                        El să fie Groza cel vestit în ţară

                        Şi-n sânge-ncruntat!

                        El să fie Groza, cel ce ca o fiară,

                        Fără nici o grijă de negrul păcat,

                        A stins zile multe şi lege-a călcat!

 

                        Un moşneag atunce, cu o barbă lungă,

                        La Groza mergând,

                        Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,

                        Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,

                        Mai făcu o cruce şi zise plângând:

 

                        Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,

                        Şi pe-un ger cumplit

                        Nevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.

                        N-aveam nici de hrană, nici ţol de-nvelit,

                        Şi nici o putere! eram prăpădit!

 

                        Nu aşteptam altă din mila cerească

                        Decât a muri,

                        Când creştinul ista, Domnu-l odihnească!

                        Pe-un cal alb ca iarna în deal se ivi

                        Ş-aproape de mine calul îşi opri.

 

                        Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,

                        Fă piept bărbătesc;

                        Na, să-ţi cumperi haine, şi casă, şi pâine…

                        Şi de-atunci copiii-mi ce-l tot pomenesc,

                        Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc.

 

                        Şi, sărutând mortul, bătrânul moşneag

                        Oftă şi se duse cu-al său vechi toiag.

                        Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:

                        Dumnezeu să ierte păcatele sale!