I
În mijlocul câmpiei întinsă ce se pierde
Sub zarea albăstrie cu-a ei comoară verde,
Culcat pe spate şede voinicul bivolar
Briar, ce n-are în lume decât un gros stejar,
Un bun şi scump tovarăş de lupte crâncenite,
Cioplit în chip de ghioagă cu falii oţelite.
Alesu-l-au el singur în codrul îndesat,
Jupitu-l-au de coajă, prin foc el l-au uscat,
Apoi, ieşind în vale cu ghioaga subsuoară,
Acum se simte vesel că are-o surioară.
Ştiu bivolii de dânsa şi-n laturi se feresc,
Şi, cât stau la păşune, cu ochiul o pândesc,
Căci dacă-n depărtare se răzleţesc de turmă,
Cumplita ghioagă zboară vârtej pe a lor urmă.
Şi bivolii sălbatici, nebuni de groaza ei,
Revin la cârd în fugă, supuşi ca nişte miei.
Ştiu lupii, hoţi de noapte ce ies la vânătoare
Când cerul se ascunde în neagra-nvelitoare,
Şi-n poalele pădurii, sub crânguri tupilaţi,
Privesc duios la bivoli ce-n iarbă stau culcaţi,
Dar nu-ndrăznesc să iasă din umbră mai devale,
Căci ghioaga păzitoare le stă în ochi şi-n cale.
Ştiu încă şi tătarii din Crâm şi din Bugeac
De groaznica-i lovire de moarte, fără leac.
O ştiu de când o ceată păgână, rătăcită,
Scăpat-au peste Nistru amar jumătăţită,
Şi-acum, în tremur, zice năprasnicul tătar:
„Allah să te ferească de ghioaga lui Briar!”
II
Briar, cu-a sale braţe sub capul lui crucite,
Cu pletele-i miţoase în iarbă încâlcite,
Priveşte pe deasupra-i cum trec necontenit
Nori lungi şi vulturi ageri în zbor neobosit,
Şi mintea lui furată de-a cerului mişcare
Se pierde-n aiurire plutind sub bolta mare,
Se duce prin lumină săltând din nor în nor,
Se prinde de aripa ce zboară mai uşor,
Iar noaptea rătăceşte afund din stele-n stele,
Cătând să-şi vază visul cu ochii printre ele.
Ce vis?
El ce trăise ca şoimul izolat,
Din revărsatul vieţii pe lume-nstrăinat,
Crescut în înfrăţire cu iarba şi cu vântul,
Având de templu cerul şi de culcuş pământul;
El, oaspele câmpiei, născut pe al ei sin,
Scăldat în foc de soare şi-n limpede senin,
Ce nu văzuse încă nici sate, nici oraşe,
Nici florile-omenirii cu chipuri drăgălaşe;
El, care ziua-ntreagă se-ngână cu un pai,
Şi-n cânticul de paseri surprinde-un dulce grai,
Ce vis frământă gându-i, ce taină spune-ades
Şi stelelor din ceruri, şi florilor din şes?
III
Trei zile sunt acuma de când pe-o seară lină
Văzut-au o minune zburând pe sub lumină,
O fată alungată de-un bivol cu ochi crunţi.
Era domniţa, fiica lui Dragoş de la munţi,
Scăpată din robia tătarilor, calare
Pe-un zmeu care la goană pereche nu mai are.
Fugea de groază calul şi iute-n câmp sărea,
Dar bivolul sălbatic de aproape-l urmărea,
Răgând, mişcând din coarne, plecându-şi fruntea largă,
Cercând pe cal din fugă să-l prindă şi să-l spargă.
Briar zări copila! Viu fulger se izbi
Zvârlind în bivol ghioaga menită de a-l zdrobi.
Se puse drept în cale-i, se prinse de-a lui coarne
Şi-i frânse coarda-n luptă, sucind-o să-l răstoarne,
Iar bivolul rămase pe iarbă neclintit…
Atunci copila dulce i-au zis cu glas uimit:
„Voinice! să ai parte în viaţă de iubire!”
Ş-au dispărut din ochii-i precum o nălucire.
IV
Briar din acea clipă trezit, transfigurat,
E dus cu mintea-n visul ce-i pare c-au visat,
Luptând cu gânduri nouă, cu simţ de lungă jale
Şi cu mirarea vie a gândurilor sale.
Văzut-au, nevăzut-au minunea ce-au văzut?
În inima lui zace un dor nepriceput,
Şi cât e ziua lungă şi cât e noaptea lată,
Nu poate a-şi rupe dorul şi gândul de la fată.
Ades el poartă ochii pe veşteda câmpie,
Şi-i pare mult mai largă, părându-i mai pustie,
Căci zâna nu mai vine voios a o înflori.
El sufere de-o taină şi-i place a suferi,
Grăind în faptul zilei cu iarba, cu izvorul,
Şi seara cu amurgul, cu vântul, cu mohorul,
Cu vulturii, cu şoimii ce vin de peste plai…
Ah! unde-i cea minune sosită de la rai
Ce-n inimă-i vărsat-au o mult fierbinte rouă
Şi l-au făcut să treacă din viaţă-n viaţă nouă?
Dar iarba îi răspunde pe câmp îngălbinind,
Izvorul viu şi rece prin iarbă şerpuind,
Şi vulturul sub ceruri înălţându-se în rotire,
Şi vântul, val de aer, trecând în vâjâire.
Toţi sunt în nepăsare, toţi iute-l părăsesc,
Chiar bivolii dumesnici de el se răzleţesc,
Şi numai, numai ghioaga din tufele uscate
Se pare că-l jeleşte duios ca pe un frate…
V
Amar de cine-n lume n-aude nici un glas,
Nici vede împrejuru-i măcar urmă de pas!
Briar în neastâmpăr, atras de-al nopţii soare,
Păşeşte pe câmpie ca un năluc de noapte
Privind pe sus… Deodată, prin stele când şi când,
O palidă lumină apare lunecând.
El stă în neclintire! lumina cea uşoară
Sub formă de copilă cerească se coboară
Şi vine de se pune zâmbind în calea lui,
Apoi încet purcede de-a lungul câmpului.
„Ah! ea-i!” strigă sărmanul şi braţele întinde;
Dar flacăra mai vie la glasu-i se aprinde.
Şi zborul îşi repede în aer strălucind.
Briar aleargă, trece prin umbră rătăcind,
Încalecă pe-un bivol ce-n cale întâlneşte,
Îi pune ghioaga-n şolduri şi pleacă vultureşte.
Atunci de după dealuri Crai-noul răsărind
Văzu o fiară neagră pe câmpuri tropotind,
Urmată, ameninţată de lupi flămânzi o sută,
Ş-un om pe ea călare, cu mintea lui pierdută,
Cu pletele-i zburlite, cu ochii înfocaţi,
Cu mâinile întinse spre codrii depărtaţi,
Răcnind, umplând câmpia de-o lungă văietare
Ce se întrecea-n groază cu-a lupilor urlare…
Şi om, şi lupi, şi bivoli, vârtej misterios,
Cu zgomot dispărură în fundul întunecos!
VI
Din noaptea cea fatală Briar pe-a lui câmpie
N-au mai părut! De dânsul nimic nu se mai ştie.
Dar peste şapte codri, deasupra unei râpi,
Se vede-un stol de vulturi ce mişcă din aripi.
Şi peste râpa largă, adâncă, ngrozitoare,
În care nu pătrunde în veci voiosul soare,
Din mal în mal se-ntinde o punte de stejar…
Spun tainic vânătorii că-i ghioaga lui Briar.