În poveştile frumoase ce se spun la şezătoare,
Sunt cai ageri, iuţi ca gândul şi cu darul de cuvânt,
Unul galben ca porumbul aurit la foc de soare,
Altul negru ca păcatul… amândoi copii de vânt!
Ei întrec în repeziciune rândunica speriată:
Peste nouri, peste mare duc vitejii Feţi-frumoşi.
Ochii lor aruncă fulgeri care fiarele săgeată,
Şi copita lor ucide mari balauri fioroşi.
Mai sunt cai traşi prin verigă şi cu mintea năzdrăvană,
Mândri ca o nălucire şi ca fluturi de uşori.
Ei, când poartă-n lumea albă pe Ileana Cosânzeană,
Fără ca să le îndoaie, calcă gingaşele flori.
Eu credeam pe Vânteş, Graur, că-s închipuiri visate
În geroase nopţi de iarnă lângă focul de stejar;
Am văzut însă cu ochii în a mea vecinătate
Cal mai mândru decât visul, alb ca un mărgăritar.
Şoimul tău, Miţică dragă, poart-o zale ninsorie,
Ce luceşte de departe sub seninul luminos.
Tu-l iubeşti, el o cunoaşte; e frumos, el înc-o ştie,
Şi ca lebăda pe apă se alintă graţios.
Când te vede, el te-admiră; când te-aude, el nechează
Şi te cheamă, şi îi place să-1 dezmierzi încetinel,
Glasul tău îi îmblânzeşte, mâna ta îl încordează;
El trăieşte pentru tine şi tu, dragă, pentru el.
Amândoi aveţi un suflet, zburând vesel pe câmpie,
Dulce, falnică pereche! tablou viu, încântător!
El pe tine te-mprumută cu-n avânt de bărbăţie.
Tu îl împrumuţi pe dânsul cu-al tău farmec răpitor.
Şi ori cine vă zăreşte, zice-n sine cu-admirare:
‘Aşa cal, aşa copilă!… Ea frumoasă, el frumos!
Pare dulcea primăvară lin plimbată-n legănare
Pe un snop de crini ce zboară pe sub soarele voios.’