Dormea în liniştire Bosforul fără valuri
Într-a Europei mândrie ş-a Asiei verzi maluri
Ca un balaur verde în lupte ostenit.
Din zori şi până-n noapte pe umeri el purtase
Corăbii cu trei poduri, nenumărate vase
Spre-apus şi răsărit.
Acum dezmierdat însă de-a ginilor suflare
Se legăna molatice cu-o leneşă mişcare
Şi, ca oglindă vie, sub cer se întindea.
Iar luna zâmbitoare, şi tainică, şi lină,
Vărsând pe-a sale unde dulci spume de lumină,
Cu faţa sa bălaie în el se oglindea.
Precum acele paseri, străine călătoare,
Ce se abat în şesuri la asfinţit de soare,
Strângând ale lor aripi căzute de lung zbor,
Mulţime de corăbii cu pânzele-nvelite
Sta, umbre uriaşe, fantasme neclintite
Pe luciul Bosfor.
Era la ceasul tainic când geniile de noapte
De la un mal la altul aduc duioase şoapte,
Când marea-ncet adoarme cu-o suspinare grea.
Atunci când lumea-şi pune fantastica sa haină.
Când orice zefir trece purtând o dulce taină,
Când orice undă poartă în frunte-i câte-o stea.
Era la ora tristă când palida cadână,
Cu lacrimi pe-a ei gene, cu fruntea pe-a sa mână,
Privind în depărtare un zbor de ielcovani,
Ar vrea pe luciul apei, ca paserile-acele,
Să fugă-n sânul nopţii, zburând spre Dardanele,
Departe de tirani.
Nu se zărea atunce pe umeda câmpie
Decât scântei şi fulgeri de flacără-argintie
Ce, şerpuind pin apă, pluteau şi s-alungau,
Sau delfini fără număr, care, sărind din mare
Şi-n spume luminoase mişcând a lor spinare,
În valuri după stele pe rând se cufundau.
Acum de mult imamul din minare cântase,
De mult glasu-i puternic la rugăciuni chemase
Copiii lui Mohamed în naltele geamii;
Nu s-auzeau în lume decât suspine mute
Ş-acele blânde glasuri de umbre nevăzute
Ce vin de prin pustii.
Deodată-n întuneric o barcă năzărită
Trecu ca visul negru pe-o frunte adormită,
Lăsând o urmă lungă pe-adâncul umed plai.
Pe mal un cântec dulce se auzi deodată;
Iar barca cu grăbire spre cântec îndreptată
Se afundă în umbra măreţului sarai.