La mijlocul drumului,
La puţul porumbului
Văzui floarea câmpului,
Dar nu-i floarea câmpului,
Şi-i chiar ochiul şarpelui,
Şarpe lung cu solzii verzi,
Nici să-l vezi, nici să-l visezi.
Cel balaur din păcate
Înghiţise jumătate
Trup cu arme ferecate,
Trupuşor de voinicel
Ce striga mereu din el:
„Sari, bădiţă ortomane,
Că m-ajunge la ciolane!
Sari, bădiţă, de mă scoate,
Că m-apuc’ fiori de moarte!”
Iată-n lungul drumului
La puţul porumbului
Că venea, mări, venea
Pe balaur de-ntâlnea
Un viteaz de ortoman
Pe-un cal negru dobrogean.
„Măi balaur! striga el,
Lasă trupul tinerel,
Că te curm pe jumătate
Să-mi răscumpăr din păcate.”
Şarpele se zvârcolea
Şi cu şapte limbi grăia:
„Ortomane,
Hoţomane!
Bate-ţi negrul
Pe de-a-ntregul
Şi te du, şi fugi de mine
Că nu-i bine nici de tine.”
„Şerpuliţă,
Dinţi de criţă,
Am un paloş de oţel,
Lasă trupul tinerel.”
„Taie-mă, nu mă tăia,
Nu mă las de prada mea,
Ist copil chiar din pruncie
Maica sa mi l-a dat mie,
Că ades îl blestema
Şi-i zicea când îl culca:
„Culcă-te, alină-te
Şarpele sugă-mi-te!”
Cel viteaz de ortoman
Izbea negrul dobrogean
Şi cu pala lui cea nouă
Pe balaur tăia-n două,
Apoi trupul înghiţit,
Plin de răni, otrăvit,
El în cârcă-l ridica,
Sus, la stână se urca
Şi în lapte mi-l scălda,
De venin îl curăţea
Şi cu viaţa-l dăruia.
Apoi, mări, cât trăia,
Fraţi de cruce se prindea
Şi-mpreună voinicea
Pe balauri de stârpea!