Şede baba pe călcâie
În tufarul cel uscat,
Şi tot cată neîncetat
Când la luna cea bălaie,
Când la focul cel din sat.
Şi tot toarce, cloanţa toarce,
Din măsele clănţănind
Şi din degete plesnind.
Fusu-i repede se-ntoarce,
Iute-n aer sfârâind.
„Fugi, Urâte! baba zice,
Peste codrul cel frunzos,
În pustiu întunecos!
Fugi, s-alerge acum aice
Dragul mândrei, Făt-Frumos.
De-a veni el după mine
Să-l iubesc eu, numai eu,
Dare-ar Domnul Dumnezeu
Să-i se-ntoarcă tot în bine,
Cum se-ntoarce fusul meu!
Iar de n-a vrea ca să vie,
Dare-ar Duhul necurat!
Să fie-n veci fărmecat
Şi de-a Iadului urgie
Veşnic să fie-alungat!
În cap ochii să-i se-ntoarcă
Şi să-i fie graiul prins,
Iar Satan, c-un fier aprins,
Din piept inima să-i stoarcă
Şi s-o ardă-n foc nestins!
Fiară-Verde să-l gonească
Cât va fi câmp de gonit
Şi lumină de zărit.
Noaptea încă să-l muncească
Sânge-Roş şi Hraconit!”
Toarce baba, mai turbată!
Fusu-i zboară nevăzut,
Căci o stea lungă-au căzut,
Pe lună s-au pus o pată
Ş-în sat focul a scăzut:
„Dragă puiule, băiete,
Trage-ţi mâna din cel joc
Ce se-ntoarce lângă foc,
Ş-ochii de la cele fete,
Cu ochi mari, făr’ de noroc.
Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele,
Şi de şerpi te-oi descânta.
Vai! din ziua cea de vară
Când, prin luncă rătăcit,
Cântai Doina de iubit,
Cu-a mea inimă amară
Sufletu-mi s-au învrăjbit!
Adă-mi faţa ta voioasă
Ş-ai tăi ochi de dezmierdat,
Că mă jur în ceas curat
Să-ţi torc haine de mătase,
Haine mândre de-mpărat.
Vârcolacul se lăţeşte
Sus, pe lună, ca un nor,
Vin’ ca paserea-ntr-un zbor
Pân’ ce viaţa-mi se sfârşeşte
Ca şi lâna din fuior.”
Baba Cloanţa geme, plânge,
Căci fuiorul s-au sfârşit,
Iar voinicul n-au venit!
Mâinile cumplit îşi frânge,
Crunt strigând spre răsărit:
„Sari din hău făr’ de lumină
Tu, al cerului duşman!
Tu, ce-n veacuri schimbi un an
Pentru-un suflet ce suspină,
Duhul răului, Satan!
Tu, ce stingi cu-a ta aripă
Candela de pe mormânt,
Unde zac moaşte de sfânt,
Când înconjuri într-o clipă
De trei ori acest pământ!
Vin’ ca-n ceasul de urgie
Când zbori noaptea blestemând,
Ca să-mi faci tu pe-al meu gând,
Că de-acum pe veşnicie
Ţie sufletul îmi vând!”
Abia zice, şi deodată
Valea, muntele vuiesc,
În nori corbii croncăiesc,
Şi pe-o creangă ridicată
Doi ochi duşmani strălucesc!
„Eu pe mândru-ţi l-oi aduce
(Zbiară un glas ce dă fiori),
Printre şerpi şi printre flori,
La cea baltă de mă-i duce
Şi împrejuru-i de trei ori!”
Baba Cloanţa se porneşte
Fără grijă de păcat,
Cu Satan încălecat,
Ce din dinţi grozav scrâşneşte
Şi tot blestemă turbat.
Saltă baba, fuge, zboară
Cu sufletul după dor,
Ca o buhnă la izvor,
Şi-n urmă-i se desfăşoară
Toată lâna din fuior.
Fuge baba despletită,
Ca vârtejul fioros,
Sus, pe malul lunecos,
Şi-n tăcerea adâncită
Satan urlă furios.
Mii de duhuri ies la lună,
Printre papură zburând,
Şi urmează şuierând,
Baba Cloanţa cea nebună
Care-aleargă descântând.
Codrul sună, clocoteşte
De-un lung hohot până-n fund.
Valea, dealul îi răspund
Prin alt hohot ce-ngrozeşte,
Dar pe dânsa n-o pătrund!
Ea n-aude, nici nu vede,
Ci tot fuge neîncetat,
Ca un duh înspăimântat,
Căci Satana o repede
Către ţelul depărtat.
Zece pasuri încă grele…
Mândrul că şi-a dezmierda,
Ca pe-o floare l-a căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi l-a descânta.
Doi paşi încă… Vai! în luncă
Ţipă cocoşul trezit;
Iar Satan afurisit
Cu-a sa jertfă se aruncă
În băltoiul mucezit!
Zbucnind apa-n nalte valuri,
Mult în urmă clocoti,
În mari cercuri se-nvârti,
Şi de trestii, şi de maluri
Mult cu vuiet se izbi.
Iară-n urmă liniştită
Dulce unda-şi alina,
Şi în taină legăna
Faţa lunii înălbită
Ce cu ziua se-ngâna…
Când pe malu-i trece noaptea
Călătorul şuierând,
Printre papuri când şi când
El aude triste şoapte
Ş-un glas jalnic suspinând:
„Vin’ la mine, voinicele,
Că eu noaptea ţi-oi cânta,
Ca pe-o floare te-oi căta,
De deochi, de soarte rele
Şi de şerpi te-oi descânta!”