…Mai sus, la poalele pădurii,
Se-mbină umbrele-n coroană
Şi ca-n poveste se deschide
În faţa noastră o poiană:
Mesteceni albi, cu ramuri goale,
Pe margini codrul adormit
Şi-n raza lunii, risipite,
Căpiţe mici de fân cosit…
Aici nu-i nimeni să ne vadă
În pacea nopţii-ncremenite,
O, farmec negrăit de dulce
Al sărutărilor oprite!…
Dar un fior prin noapte trece.
Şoptesc copacii îngroziţi.
Un tainic murmur, – ca o apă, –
Coboară-n codrii adormiţi.
Vin freamăte nelămurite,
Prevestitoare de furtună,
Şi nouri vineţi, colo-n zare,
Deasupra munţilor s-adună…
Acum pe bolta răzvrătită
Aleargă cum îi poartă vântul.
În valuri negre luna moare
Şi umbra-ntunecă pământul.
O, doamne! Ploaia-n noaptea asta
Ne strică fără milă rostul.
Dar colo jos, într-o căpiţă
De fân, găsi-vom adăpostul…
Stăm bine-aşa, sub bolta moale,
Cu frunţile alăturate
Ca doi copii cuminţi. – Ne-mbată
Mirosul florilor uscate.
De peste deal abia s-aude
Un ropot repede-n păduri,
E ploaia… Pân’ la noi deodată
Ajung răzleţe picături,
Şi tot mai dese cad. Un fulger
Tăria norilor despică
Vuind departe-n munţi. Iubita
S-a strâns la pieptul meu cu frică.
Simţeam atunci viaţa caldă
Cum tremură ca o văpaie
De foc nestins, în trupul tânăr,
Sub haina umedă de ploaie…
Cum norii-ntunecau seninul
Nemărginirilor albastre,
O noapte dulce-nvăluise
Lumina gândurilor noastre.
Dar n-a fost patimă nebună
Cu gânduri risipite-n şoapte, –
A fost un vis frumos… Şi ploaia
Curgea cu ropot lung, în noapte.
La răsărit încet s-aprinde
Văpaie rece de rubin
Când printre norii rupţi s-arată
Ferestre mari de cer senin.