Ea-şi pune voalul cu mişcări discrete.
El stă cuprins de-o presimţire gravă.
Cerşindu-i mut o clipă de zăbavă.
Sărută braţul zâmbitoarei fete.
– Sunt trist, Manon: mi-e inima bolnavă…
Atât şopti, cu faţa la perete,
Căci se temea acum să nu-l îmbete
Ameţitoarea ochilor otravă.
Şi ea s-a dus… În clipa asta mare
I-a aruncat din prag o sărutare
Şi n-a-nţeles durerea-i fără nume…
O, tu cea mai nebună dintre toate,
Manon, Manon! de ce-ai lăsat pe lume
Atâtea zeci de mii de strănepoate!…