A fost ce-a fost. De n-ar fi fost,
Achim ar fi şezut acasă;
Dar după ce Savinca lasă
Pe-Achim în ajunări şi post,
El, zău! nu face lucru prost,
De-şi cată draga-i jupâneasă.
Dar vezi! Achim era-nsurat
Cu fata lui Mihai Terinte:
Femeie bună şi cuminte,
Cum alta nu găseşti în sat,
Şi oablă-n mers şi dreaptă-n stat
Şi rumenă, părea o fragă-
Rar om, să n-o găsească dragă!
Avea doi ochi de brebenei,
Să mori cercând viaţă-n ei;
Şi-avea obraz rotund, molatec;
Deci nu-i mirare, dragii mei,
Savinca da din ochi scântei
Şi-Achim era tot-tot jeratec.
Dar într-o zi – poznit itos!-
Savincă-n sus, Savincă-n jos,
Savinca taie cruce-n grindă:
Din casă iese până-n tindă,
Din tindă iese până-n drum,
Din drum – „Dar flacără şi fum
Şi patruzeci de zmei şi-un drac
Şi mai pe-atâţia draci cu frac!
S-a dus Savinca, dus? Pojar
Şi-un car de draci şi mai un car!”
Achim se plânge-acum degeaba:
Savinca-i dusă! Gata-i treaba!
Ea face noduri la năframe
Şi pleacă-n ţară fără teamă;
Scăpat-a de jandarmi şi vămi,
Căci pe la vămi cum bag de seamă
Nevestele cam rar dau vamă!
Achim Cotor al lui Ignat
Rămase ars de supărat.
Ce zmei! Fără nevastă-i lesne
Să fii desculţ şi dezbrăcat:
Sumanu-i subsuori crăpat
Şi cioarecii-i sunt rupţi în glezne,
Pieptaru-i ros şi destrămat –
Şi-Achim se teme-a prinde acul,
De ce să-l prindă? Prindă-l dracul!
Prin casă-i nor întreg de fum,
Prin oale nu-i nimic acum
Şi-apoi să fim mai scurţi şi repezi,
Achim e singur, stă ca-n drum,
Şi dinţii lui pocnesc de strepezi,
Dar nu pocnesc c-aşa li-e firea,
Ci foamea aduce pocnirea.
„Nu-i modru, nu! De ce stau par?
Îşi zice, el: Ce dracu-i asta?
Mă duc ca să-mi găsesc nevasta;-
Mă duc, duc, zău! Plec astăzi chiar!”
El îşi tocmeşte deci opinca
Şi pleacă-n ţări după Savinca.
P-un cal ce varsă foc pe guri
Şi veci de veci nu s-osteneşte
Şi-i văr cu tufa din păduri,
Achim Cotor călătoreşte
Trei zile lungi de lungi torturi,
Şi-a patra zi, cam pe-nserate,
La Crai-din-Peşteră s-abate.
Vestitul crai, măcar e crai,
Nu-i vrednic preţ de trei surcele;
Dar trei groşiţe dacă-i dai,
Te poate ridica prin stele,
Cât poţi să dai „bon jour” cu ele.
Achim Cotor i-a povestit
Din fir în păr tot adevărul,
Zburlindu-şi de mânie părul.
– „Ei vezi! Savinca mi-a fugit!-
Mă râde-acuma tot norodul,
Că stau de foame să rod podul:
Şi mult mă mir, de ce nu-l rod?
Să-i fie-afurisit prohodul
Şi-i facă dracii-n gură nod!
Dar fii bun, cată-n păscălie
Şi-mi dă din bobi cuvânt curat,
Savinca-n ce pământ să fie?
De cine zmeii s-a legat? „
Cel Crai-de-Peşteră suceşte
De trei ori capu-i luminat,
Apoi înşiră bobi pe sită,
Vrăjind cu voce răguşită;
Începe-apoi la descântat,
Tocmindu-şi barba ca păunul:
– „Voi patruzeci şi-n capăt unul!
Ieşiţi în stele şi-n văzduh, –
Vă dau amână pămătuf
Şi mături groase şi-nnodate
S-aduceţi pe Savinca-n spate!
Din lut şi pietre şi din râu,
Din sfântul trup al lui moş Soare,
Din câte-s vii şi-ascultătoare!
Din flori de mac, din spic de grâu,
Din mintă creaţă, pădurea ţa,
Cu dragoste la Savinca-n braţe,
S-o văd pe bobi şi s-o cunosc…”
Şi-aşa tot hodoronc şi tronc,
Din fălci mereu se-nvârte crugul,
Că aşa-i, vezi Doamne, meşteşugul!
– „Măi frate Chim! Eşti norocos –
Vorbeşte iară păscălăul,
Să nu ne mai audă răul!
Vezi bobul est mai negricios?
Arată drum şi zile bune,
Că vezi tu, bobul ăsta spune:
Savinca ta nu ţi-a fugit!
Savinca ta s-a prăpădit,
Umblând pe deal după căpşune.
Dar om eşti tu cu mult noroc!
O poţi afla ca scrisă-n carte,
Vezi bine, că-i pe drum departe –
E chiar la craiul Poloboc.
Dar ştii tu ce? Pleacă pe loc!
Tot mergi spre răsărit de vară,
Tot mergi, dar nu te mai opri, –
Şi când d-un deal te vei bufni,
Opreşte-te, căci eşti în ţară!
Şi-aici de nu vei isprăvi
Nimic, ia un fuior, fă aţă
Şi caut-un pom şi-te acaţă!”
Achim porneşte. Ars de foc
Se duce, duce; d-apoi unde?
Nu ştie singur, ci-şi răspunde,
Că-n ţări la craiul Poloboc.
Drum bun, Achime, şi noroc!
S-a dus o săptămână întreagă –
Dar nu ştiu cum a rătăcit,
Ca nu mergea spre răsărit,
Şi astfel, fără să-nţeleagă,
Ajunse-ntreg şi fericit
La toarta galbină de-aramă;
La capul lumii, bag de seamă.
Şi ce gândiţi? Achim era
Cu nenoroc ori desperase?
De unde zmei! Se bucura,
Cât sta din piele mai sa iasă!
Pe el de mult îl tortura
Dor greu, de-a sta cu sfinţi la masă:
Şi-acum în orice caz va sta!
Dar cum? Achim citise-n carte,
Că sfinţii-şi au crăimea lor
Şi-apoi pe sfinţi cam binişor
Chiar toarta galbină-i desparte
De celălalt lumesc-popor!
Şi-acum Achim-trei paşi, oh, bată-l!
Şi iată-l sfânt, ca sfinţii, iată-l!
Dar ăşti trei paşi au fost cam grei:
Sufla un vânt, iubiţii mei,
Atâta de nebun şi tare,
Cât munţi în aer ridica
Şi prin văzduh îi legăna.
O poznă şi minune mare,
Că n-a rămas pom la pământ,
Toţi pomii fluturau în vânt,
Gândeai că au pornit tătarii,
Răzmeriţi cu solomonarii!
Iar biet Achim era mai-mai
Să zboare precum zboar-un pai –
Dar el scuipă o dată-n barbă,
S-aşterne iute la pământ,
Se prinde-apoi de-un fir de iarbă
Şi-vântul doară-i numai vânt!
Cu greu trecu pe-aici Cotorul
Şi se plângea că-l poartă dorul
Prin ţări, cu gând să fie sfânt!
Că vezi, mă rog! Pe-aici e locul
Pustiu şi numai pipirig –
Şi zău, p-aici aşa-i de frig,
Cât crapă-n trei şi-n opt cojocul,
Se face bradul tot covrig
Şi-ngheaţă flacăra şi focul!
Dar el, Achim, avu norocul!
Să scape teafăr,dezgheţat;
Din întâmplare şi-a luat
De-acasă cremene şi iască:
Şi, ca ţiganul, dragii mei,
Scăpa de ger, având scântei –
Dar sfântul Dumnezeu ferească
Pe tot creştinul cu gând bun!
De-aici prin tufe de alun
S-a dus Achim mereu la vale
Şi ajunse-n urmă pe cordun,
La ţara sfinţilor. Pe-o cale
D-aramă dalbă de lulea,
Achim ca vântul se ducea,
Lăsând fuior după călcâie;
Şi nasul astupat ţinea,
Că el mirosul de tămâie,
Cu mare greu îl suferea.
La sfântul Soare mai întâi
Ajunse Chim; cu pas domol,
Se bagă dânsul în ocol.
Sta sfântul Soare cu zâmbire
Pe prispă-afară şi cetea
Cu glas înalt dintr-o Psaltire,
Dar în cetit cam slovenea,
Strâmbând din nas în mod idilic:
Bag-seamă el cu greu cetea
Scrisori cu alfabet cirilic.
– „Noroc şi galbeni! Aferim,
Dar cum mai poţi? „a zis Achim.
Iar soarele cu grabă pune
Deoparte sfânta rugăciune
Şi-i zice: – „Eh! jupân Achim!
Dar ce păcat? – Poftim, poftim
La umbră dulce, la răcoare!”
Şi tot râdea jupânul Soare.
Iar Chim, asemenea râzând,
S-a pus pe prispă. El îşi strânge
Sumanul bine petecit,
Apoi cu suflet asuprit
Se tânguieşte şi se plânge,
Că-n ţări nevasta i-a fugit.
– „Ba draci! îi zice pe loc sfântul,
Îndată ce-auzise tot,
Ba draci! Cu tine-n cârcă pot
Să-ncunjur mâne tot pământul!
Dar facem mai întâi prinsori,
Auzi! Te port pe cer şi nori,
Cât da-voi pară din potcoavă,
Iar tu să-mi spui, dar să fii drac,
Să-mi spui vreo glumă şi vreo snoavă
Că snoavele de tot îmi plac!
Primeşti? De cumva nu te-oi duce,
Să n-am noroc de sfânta cruce!
Dar şi tu – ştii! Tu spui, eu tac”.
Achim, plăcându-i târguiala,
Tuşeşte-o dată, lung şi greu;
Şi prinde-a spune de Păcală,
Cum face nebunii mereu,
Şi pune coarne unui mire;
A spus de când s-au jeluit,
Ţiganii la mitropolit,
Să-şi facă şi ei mănăstire;
A spus cum lingurar Archire
Fura prescură de la schit:
Aşa spunea de lung şi jalnic,
Ca popa Spic din molitfelnic!
A spus Achim câte minciuni
Şi câte pozne şi minuni,
Cât Soarele murea de râs.
– „Hei, cioară neagră! Ce ţi-am zis?”
Răsun-atunci un glas de-alături,
Şi ca din pod porni din dos
În modul cel mai furios
Război de cleşte şi de mături!
Şi rap! şi zup! şi zup şi rap!
Şi-n fel şi-n formă peste cap,
Cât sta biet Chim făcut suveică:
Iar sfântul Soare – tunde-o neică
Să nu-ţi bat colbul din scurteică!
Ei, hei! Dar cine bombarda?
Chiar sfânta maică-a lui sfânt Soare!
Zău! Flacără pe nări lăsa,
Şi-avea priviri răzbunătoare
Şi-n mâni avea un hop-şa-şa!
– „Ce!? Nu-ţi mai astâmperi obiceiul
Şi nu te-ai săturat de sfat?
Triodul zace pe sub pat
Şi-a mucezit acum mineiul,
De când în ladă l-ai lăsat!
Iar tu către Cotor-te cară!
Să nu te văd p-aici! Auzi!
De nu vrei să mănânci cucuruzi,
Porneşte! Hai, şperlă şi pară…!”
Achim cotor e om cu minţi;
El dă din cap scrâşnind din dinţi
Şi-o cam grăbeşte din picioare.
„Oh, bată-l pacostele, Soare!
Dar ce-a păţit! în adevăr,
Bătut e bietul ca un măr –
Al dracului.”- şi se tot duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
„Mă duc la sfânta Luni! La ea,
Să-ntreb de Savincuţa mea!”
Cu-acest gând el se uşurează.
Deci merge-ncet la sfânta Luni
Şi intră-n casă şi s-aşează
Pe-o vatră plină de cărbuni.
Bătrâna sta-ntr-un colţ de masă
Şi-avea nişte pantofoi mari,
Puteai în ei din pod să sari.
Avea trei scaune prin casă
Şi-un pat făcut de patru pari.
Avea pe masă dinainte
Cilindru plin de „Konig-Tinte”
Şi-avea condei şi ochelari,
Şi tot făcea la mestecuşuri
Şi tot pe rând şi pe răvaş
Făcea trăsuri şi sămădaş
Din slove şi din număruşuri.
– „Cinstită jupâneasă Luni,
Vorbeşte-Achim dintre cărbuni,
Ia vezi! Ai oameni buni în casă!”
Atunci de scris baba se lasă
Şi repede,ca vânt cu nor,
Ia-n mâni o cofă de sub masă
Şi zvâr! în capul lui Cotor.
Povoi întreg şi grindini grele,
Cât biet Achim ud până-n piele,
Ia uşa-n cap, că nu-i de stat.
– „Aşteaptă, gureş blestemat!
De-amar de vremuri tot fac planul,
În ce mod aş putea vâri
O zi-ntre zile: cu o zi
Mai lung de-acum să fie anul,
Încât, pe calcule noi şi bune,
Să cadă Paştele-ntr-o luni!
Şi cum? Dumineca să fie
Tot baştină de sărbători,
Iar noi, mă rog, şese surori,
Să n-avem strop de omenie?
Ba foc şi fum! Am tot gândit;
Şi mai că reuşeam cu planul –
Dar uite colea! Mitocanul,
M-a scos din gânduri, m-a smintit!
Dar las’ pe mine! ştiu eu plata
Că am s-apuc în palmi lopata!”
Achim se duce fără de-a vrea;
Lopata nu-l prea-nveseleşte,
Deci, nici n-aşteaptă după ea.
„O, bat-o Luni! Dar ce gândeşte!
Şi ce plan are! Cum scria
De-al dracului”- Achim se duce,
Făcând de spaimă câte-o cruce.
„Mă duc la sfânta Joi! La ea,
Să-ntreb de Savincuţa mea! „
Se duce dar. Bătrâna sta
La foc şi depăna pe gheme;
Cotor de cam cu bună vreme
Priveşte-n jur; el planisea:
La caz, când Joi i-ar coase gluga,
Pe ce cărări să-ntindă fuga!
– „Bun lucru, jupâneasă Joi,
Bun lucru!” zice el din tindă,
Şi-atuncea poc! cu fruntea-n grindă
Şi-fulger, trăsnete şi ploi!
Şi-ocări şi sfezi şi ne-învoială
Şi-n fel şi-n formă păruială!
Pe grinzi sihastra şi-a întocmit
Ulcelele cu borş adică,
Dar când Achim a pocănit
Cu fruntea-n grindă, ele pică
Şi borşul – borş, pe jos e borş
Şi peştii pe uscat şi storşi!
– „Valeu, păgâne! Om de osândă!
Mă laşi săracă şi flămândă!
Cu zile tu-n pământ m-astupi,
Văleu!” Ia baba un tăciune
Şi-aprins întreg pe vânt îl pune
Şi azvârle-n Chim, ca după lupi;
Iar biet Achim pe la portiţă
Fugea cum fuge-o veveriţă,
Şi nu-şi da rând, iubiţii mei,
În loc de-un pas, făcând tot trei!
Achim Cotor e om cu minţi;
El dă din cap scrâşnind din dinţi.
„Măi, măi! – zicea cu indignare
Oricum şi cum e lucru mare,
Să n-am eu cinste pe la sfinţi!
Dar, haid să cerc; ce-o fi, să fie!
Să văd, afla-voi omenie
La sfânta Sâmbătă!” S-a dus,
Deşi nu chiar în voie plină.
Bătrâna sfânta sta-n grădină
Şi se grăbea lucrând, cu pus
De cepe-n strat. – „Cu tot norocul!
Să-ţi fie ceapa cum e focul!
Cinstită Sâmbătă, să fii
Tot verde, cum e bărbânocul!”
Bătrâna scutură cojocul
Şi zice: – „Da de unde vii
Şi unde mergi?” A spus Achim
Tot lucrul, după cum îl ştim.
– „Ţi-aş da eu sfat, cât-nu te teme!
Dar vezi, Achime, că n-am vreme!
De cumva însă vei pofti
Un strat, de cepe-a răsădi,
Atunci – de-mi răsădeşti trei straturi,
Eu ţie-ţi dau treizeci de sfaturi!
Primeşti?” Primeşte chir Achim,
Se pleacă jos, ia snop de cepe
Şi-apoi la răsădit începe.
– „Aşa tâlharule?! Poftim,
Aşa ştii tu strica răsadul?!
Umplea mi-s-ar cu tine iadul!
Tu vreai să mă batjocoreşti?
Aşteaptă, căplăuz ce eşti! „
Şi sute de mustrări încarcă
Sihastra dintr-un suflu-zup!
Achim şedea pe straturi pup,
Şi-acum Achim e sub cotarea
Şi prins în staul ca un lup!
Cotorca-i mare şi-nveleşte
Pe-Achim întreg, întreguşor;
El strigă, zbiară sub zăvor,
Din răsputeri se zvârcoleşte,
Dar baba-l ţine apăsat:
Ea pietre pe cotarea urcă,
Ba ea chiar însăşi s-a urcat!
– „Aşa! Să-mi şezi cum şede-o curcă!
Aici să-mi stai trei zile-ntregi,
Flămând! Auzi tu? Mă-nţelegi?”
E totuşi mult, şi-Achim nu poate
Să rabde-acest canon, cam sfânt!
El face vânt şi aruncă-n vânt
Cotarea de pe cap şi scoate
Cinstitul cap de la pământ.
Şi ce gândiţi? A stat de poară?
Ba zmei! Fugea de sta să moară!
Şi cum, mă rog! Cu frica-n sân
Şi-apoi şi cu ruşinea-n spate
Să nu fugi? Ba să fugi, fărtate,
Să nu stai până-n Debreţin!
Achim Cotor e năcăjit.
Atâta mai dorea de-acasă
Să poată sta cu sfinţi la masă.
Şi-acum Achim e hotărât
Să lase-n pace pe toţi sfinţii,
Că prea i se rărise dinţii,
Dar iarăşi, iarăşi se-ntorcea:
Savinca lui e-n ţări străine
Şi nu cunoaşte drum la ea!
„Oh, vai şi vai, sărac de mine!
Mă duc la sfânta Miercuri! Duc,
Căci nu m-a bate doar butuc –
Şi poate să mă-nveţe bine!”
A zis şi face. A-nturnat
Pe drumul cel cu tămâiţă.
Bătrâna sta chiar în portiţă
Şi, măcar e călugăriţă,
Cetea râzând din Leonat.
– „Să dea Domnul sănătate!
Mătuşă dragă, nu mă bate,
Că vin să cer la tine sfat!”
Bătrâna râde cu căldură,
Mişcând un singur dinte-n gură
Şi zice blând şi linişor:
– „Cu drag îţi dau a bună seamă!
Dar spune întâi cum te cheamă?”
Achim se plecă-ncetişor:
– „Eu sunt Achim al lui Cotor”
Se-ncruntă atuncea sfânta Miercuri
Şi zbiară: – „Tu? Cotor păgân?!
Te cară, cioară blestemată!
Mă mir că zmeii te mai ţin
Cu zile! Hei! Tu niciodată,
De când pe lume-ai răsărit
În zi de miercuri n-ai postit!
Şi totuşi ai obrăznicie
Să vii pe-aici? Ocară vie
Şi drac ce eşti! Fugi, că te-omor
Şi fac să te cunoască satul!”
Şi-atuncea zvâr! cu Leonatul
În capul lui Achim Cotor:
Aşa de bine-i unge-o falcă,
Cât bietul Chim în şapte calcă!
– „Aşteaptă tu, s-apuc un schiap
Să-ţi scot de-dulcele din cap!”
Dar Chim e om; cinsteşte-obrazul
Bătrânelor; Achim e ţap:
Aşa uşor trece prilazul!
Ce lucru searbăd şi pocit!
Aşa-l lovise sfânta Miercuri,
Cât el era acum silit
Să-şi lege capul tot dogit
Şi peste fălci să puie cercuri!
Voia să-ntoarne acas-acum,
Să lase la năpaste toate!
Să-ntoarne? Oh, dar nu se poate.
Că el avea să-şi facă drum
Prin locuri vechi: întâmplă mintea
Cerea drum chiar pe dinaintea
Căsuţei sfintei Luni şi Joi.
Şi, dragii mei, ştiţi bine voi
Că-n locul unde-ai păţit moară,
Cu greu mai mergi de-a doua oară!
Dar ce? Achim e om cu minţi;
Se duce pe unde-l duc dorul!
Va merge-ncet, cu-ncetişorul,
Va da de sate fără sfinţi,
Şi-şi va găsi de nou odorul!
Va nimeri într-un noroc
Şi-n ţări la craiul Poloboc!
El face dar o sfânta cruce
Şi-un „mulţumesc că mă deparţi”
Şi-apoi s-a dus. Dar cum se duce,
Nevrând pe plai străin s-apuce,
Soseşte chiar la sfânta Marţi.
El dă din umeri, tot e rece
Şi strigă plin de jale: – „Dec!
Mă tem pe-aicea chiar a trece!
Dar am să trec! Că dacă trec
Şi-n treacăt sfat nu voi pofti
Eu cred că nu m-a părui! „
El n-are pricini să se teamă,
Că sfânta Marţi tocmai stătea
La foc, tivindu-şi o năframă –
Achimul însă cum trecea,
Mereu în lăture privea,
Şi când el ca scăpat se ţine,
Năcaz şi poznă! Sare-un câne
Şi-i sare tocmai după cap!
„Aşa-i, că nici aici nu scap!”
Îşi zice Achim, strigând pe nume
Tot „nea Bălan, Cloţan, Sobol”,
Şi strigă tot precum în lume
Strigi câni, dar strigă tot în gol. –
Mai dă cu bâta, dă din braţe,
Degeaba! cânele-l înhaţă!
– „Na, na Coltun!” strigă din prag
Bătrâna şi se duce-n grabă
La chir Achim şi mi-l întreabă
De sat şi nume. Cu mult drag
Îi zice ea, după ce ştie
Năcazul lui Cotor: – „Vezi, vezi!
Nu trebuia să cercetezi
Pe sfânta Vineri mai întâi!
De-a dreptul să fi mers la ea,
Că desigur nu te bătea,
Dar sfat îţi da cu căpătâie!”
Sărman Achim! Acum se-neacă
De-atâtea gânduri. şi el pleacă.
Făcând un aspru sămădaş:
Atât a fost de pătimaş!
Bătut cu mătură şi cleşte;
Cu foc şi schipuri huiduit,
Cu apă-n urmă opărit –
Închis, cum nu se pomeneşte
Pe lume lucru mai olog:
Închis el sub cotărci, mă rog!
Cu ochii scoşi, pe fălci cu cercuri,
Din pricina cinstitei Miercuri!
Of! Doamne, Doamne, cum vedeţi,
E om cuminte şi drept are
Acel ce-a zis, că Saul n-are
Nici strop de cinste-ntre profeţi!
La sfânta Vineri merge dar.
Sihastra chiar îşi soarbe cafa:
C-un ochi ea măsura garafa,
C-un ochi citeşte-ntr-un bazar.
Ea când aude ce păţise
Achim pe-aici, murea de râs,
Aşa de cu din suflet râse.
Apoi domol şi blând a zis:
– „La Crai-din-Peşteri, dragul meu,
Să nu mai mergi, că totdeauna
Vrăjeşte gol, precât ştiu eu,
Îndrugă vorba şi minciuna!
Ascultă tu cuvântul meu!
Tu câţi pe Sava? Ea-i răpită
De Cârc Ciolan, care-i nepot
Lui Pavel Drug al lui Răchită.
Auzi, Achime, eu socot,
Că-i treaba mai ca isprăvită!
Te du mereu de-aici în jos,
Pe Dunăre; la stânga lasă
Trei fagi, un deal şi-un râu şi-o casă;
La dreapta treci un pod frumos:
De-aici încolo-i drum de-aramă,
Prin ţara-Verde, bagă seamă!
Aici în ţară, cum ţi-am spus,
Sunt mulţi tâlhari pe nas cu creste,
Cari fură fete şi neveste –
Şi Cârc Ciolan aci ţi-a dus
Odorul tău! Dar nu-i poveste,
De-aflat tâlharul uşor este.
În ţară este-un sat sărac
Şi-n sat, Achime, este-o claie,
Şi lângă claie stog de paie,
Şi-n dos de stog holdă de-alac;
De-aici, mergând trei paşi pe coastă,
Vezi nouă pari şi-un bolovan,
Şi-aici stă chiar lângă-un bostan
O casă mică, slabă, proastă,
Şi-n casă şede Cârc Ciolan,
Auzi! Ai ploscă? Ai, e bine!
Tu mergi la cârcimă, ia cu tine
Cinci litre mari de rostopcin,
Şi-apoi te du, te du, creştine,
La Cârc Ciolan. Ca bun creştin,
Te fă că tragi la el de gazdă
Şi-i dă vinars: întâi mai lin,
Dar mai târziu bagă-l în brazdă!
Şi tot un şluc şi iar un şluc
Tu-i dă pe urmă plosca-ntreagă,
Ruseşti înghiţituri să tragă,
Şi-l fă la capăt turduluc!
Iar după ce va fi butuc,
Tu ia-ţi de mână pe boreasă
Şi cară-te cu ea spre casă!”
Achim Cotor e-mbucurat.
Şi suflet de voinic iar prinde
Şi-a babei mâni a sărutat.
Bătrâna trei şuştaci i-a dat
Şi-un corn de pâine ca merinde.
Şi-Achim pe drumuri a plecat.
Se duce lângă-mpărăţie,
Ca sfântul Dumnezeu să-l ţie:
Trei ceasuri merse-ntr-un tâmpău!
Dar era cald, arşiţa mare;
Achim se-ntoarce către Soare
Şi zice: – „Zău, tu frate, zău!
Aşa mă frigi de rău şi tare?
Măi, Soare! Fii mai cu-ndurare!
Căci ştii tu ce-mi făgăduiai:
Ar zis că mi-i purta pământul –
Dar precum văd, nu ţii cuvântul!
Ei bag de seamă, tu minţeai!”
Şi Soarele – să n-am păcate!
Amar de Chim s-a ruşinat,
Acasă iute-a alergat
Şi n-a ieşit pe cer, mai frate,
Trei ani şi-o zi şi jumătate!
Noroc a fost, că-n acel veac
Cinstita lună era plină
Şi da lumină, ştii, lumină:
Încât şi omul cel sărac
Vedea mâncări şi carne-n oale,
Deşi ştia că toate-s goale!
Atunci Achim Cotor stă-n loc,
Adună vreascuri, face foc,
Şi mâncă bine, se întinde
Şi trage-un somn ca de noroc.
In zări, departe, el zăreşte
Ca şarpe Dunărea curgând
Şi peste Dunăre trecând,
Un pod de aur străluceşte,
Cât nu-ţi încape nici în gând:
Lucea ca zugrăvit în ramă,
Gândeai că-i acurat aramă!
– „Hei, hei! vorbeşte Chim Cotor,
Cercându-şi traistele de-afunde,
Hei, hei! Acuma pot ascunde
Vrun bulz… voi merge-ncetişor
Căci nu văd străji! Aşa, măi frate,
De pot, fur podul jumătate!”
Cu-acest gând slab, dar foarte şod,
Voios Achim în fugă pleacă
Şi merge ca un voievod,
Ţinând cărarea către pod,
Dar-hui! Achim Cotor se-neacă
Şi limba i se face nod. –
Pământul fierbe loc d-un jugăr,
S-aude glas ca de călugăr
Şi din pământ, odată, rap!
Ca fulger, iese un balaur,
Cu barbă-ngustă, ca de ţap,
Cu şapcă pestriţă pe cap
Şi plin de zgură ca un faur.
Având cănaci pe umeri puşi
El vine aducând o oală
Şi-un car de vrescurele-n poală.
– „Hei, mă jupâne Pipăruş!
Aud că eşti om cu prilege:
Beai dohot şi mănânci găteje
Şi rozi piper pe număruş!
– Vorbeşte Namila cu hohot, –
Aici am vreascuri şi-aici dohot-
Voinice! Să te văd acuşi!
Ian, ian, învârte niţel crugul
Şi arată-ţi, frate, meşteşugul!”
Nu-i vorbă! Umblă vorba-n sat.
Că omul, dacă dă de frică.
Se face popă şi-împărat,
Chiar fără voia lui… adică
Să beai chiar dohot! Draci cu chică!
Nu-i nici de râs! Achim, săracul,
A dat de-atâtea neplăceri,
Încât el simte se-n puteri
De-a duce-n cârcă şi pe dracul,
Ba chiar să-l suie-n vârf de peri,
Dar – zmei cu veriguţă-n coadă!
Găteje cum bătăi să roadă!
– „Ce, frate? Nu vreai să mănânci?
Ai grijă că la minut voi face
Să treci pe pod în patru brânci!
De-ţi place, place; de nu-ţi place,
Te-nvăţ eu vitejii, sărace!
Zău, zău! Adecă dar tu vrei
Să cauţi prin şapte ţări sihastre
Pe fata Craiului Albastru?
Ţi-ai pus de gând să mergi la zmei?
Dar ce poţi face tu la ei?
De eşti viteaz, dă-mi mâna! Adă!
Din pumni, din trântă, ori din spadă?
Că şi eu doar’ sunt bătăuş –
Ai grijă că te fac tot grămadă,
Degeaba eşti tu Pipăruş!
Te bat! cum baţi mărul cu schiapuri,
Trei luni de zile să beai hapuri!”
Şi pune mâna pe mănunchi
Balaurul, scoţând o spadă,
Dar Pipăruş e la spovadă,
Şi de viteaz era-n genunchi!
– „Proslavnice balaur mare!
Te rog, ai milă şi-ndurare
Şi nu lovi, că faci păcat!
Te rog, cu sufletul curat,
Cum rogi pe sfântul din icoane:
Să nu confuzi două persoane!
Eu nu mă duc acum la zmei,
Căci n-am nimic să fac cu ei;
Şi nici nu caut, umblând sihastru,
Pe fata Craiului Albastru.
Că n-am văzut de când sunt crai!
Cinstită-n veci să-ţi fie faţa
Şi-ţi ţină Dumnezeu viaţa,
Şi locul prea cinstit ce-l ai!
Măria ta! Ascunde-ţi dinţii!
Că nu sunt Pipăruş, mă jur!
Mă bată sfântul
Jov, toţi sfinţii,
Şi toţi vlădicii din sobor!
Io-s biet
Achim al lui Cotor
Şi iată că mă-nhaţă vina!”
Balaurul pufneşte-n râs
Şi zice-apoi aprins ca focul:
– „Cum nu eşti Pipăruş?
Ai zis, că eşti-o, bată-te norocul!
Eram să-ţi petecesc cojocul!
Eşti Chim Cotor? De eşti Cotor,
Te du cu Dumnezeu şi bine,
Că n-am nici un prilej cu tine!”
Se scoală Chim încetişor,
Nu cumva graţia-i să-şi strice.
Balaurul atunci îi zice:
– „Eu pot, vezi bine, rău să-ţi fac
În şapte sute de privinţe,
Dar vezi tu! Buna mea voinţă
Te lasă-n pace! Mergi pe plac!
Dar stai, mă rog! De cunoştinţă
Să-mi dai o pipă de tabac!
O pipă numai, că adică
N-am timp să merg pe la trafica!”
Cotor câştigă încurajări;
El caută-n pungă, zice-n pripă:
– „Zău, zău! Că n-am tabac de pipă,
Dar am mai mândru de ţigări,”-
Şi atunci, iute pre cât poate,
Achim îşi face mâna drob,
Şi-un pumn de magyar finom scoate
Şi-apoi hârtii Houblon şi Job.
Balaurul îi mulţumeşte.
Achim Cotor la drum porneşte.
Şi Dunărea pe pod trecând,
Ajunge chiar în ţara-Verde.
De-aici apoi fălos păşind
Pe căi de-aramă, el se pierde,
Pe-un drum făcut de-un meşter faur:
Aşa sclipea, gândeai că-i aur!
Cu rostopcin în plosca plină,
Se duce-n ţara cea străină
Şi-ajunge chiar la Cârc Ciolan.
Savinca lui? Aman, aman!
Savinca-i astăzi gospodină,
Se-nvârte numai pe-un picior
Şi nu gândeşte la Cotor!
Sărac Achim! Multe păţeşte
Cerând odorul prăpădit:
Dar vai, odorul se fereşte
De Chim! Pe loc, când a zărit
Savinca pe Cotor în casă,
Ocheşte lui Ciolan râzând
Şi – Doamne, lucru fără rând!-
Ciolan se scoală de la masă
Şi zice: – „Servus! frate-Achim,
Poftim la masă-ne, poftim!
Savinca hei: Auzi, mătuşă?
Ian fă-te tu de către uşă!”
Achim Cotor pricepe sfatul!
El zvârle plosca la amar,
Ia uşa-n cap să fugă, – dar
Pe uşi Savinca-a pus lacătul!
Achim e-n păruială iar!
Oh, mare Doamne,fie-ţi milă!
Hambar şi laiţă, sucitor
Şi lemne, cute, cleşte, pilă.
Şi blide, linguri, podişor –
Şi cofa, fuse, răşchitor
Şi fier de pluguri şi cobilă
Şi – toate-n capul lui Cotor!
Şi pumni şi palmi şi trântitură,
Prăjini, perechi după perechi,
Şi-l trag de păr şi de urechi
Şi-l bat cu mături peste gură,
Şi-n fel şi-n formă mi-l întind
Şi-l ciuciră şi-l trag şi-l pişcă,
Prin păr îi găuresc morişcă,
De nas cu cleşte roşi îl prind
Şi-l opăresc şi-l bat ca napul,
Şi-i sparg cu laboşele capul!
Achim mai dă cât dă din mâni:
Dar ce-i o vulpe printre câni?
Sub pat s-ascunde, pe sub masă.
Dar Cârc Ciolan pardon nu-i lasă,
Iar ea? Savinca nu stătea
Pe loc, ea lovituri împarte r
Cu foarfeci, sită, ce-i cădea
La mână, hai! Zup, zup! dădea,
Vitează cât un Bonaparte!
Al dracului! Cotor era
Aproape mort, de el e gata!
Zdrobit şi lat cum e lopata,
Şi nu mai poate nici răbda.
El sare pe fereastră-n drum
Şi hai la drum! Fugea ca vântul,
Gândeai că-i pare strâmt pământul!
Acum era la el acum!
Iar ce gândea, boieri cinstiţi,
Puteţi chiar singuri să gândiţi!
Ce-a fost de-aicea mai departe,
Nu-i lipsă să mai scriu în carte.
Că orişicine poate şti,
Că biet Achim nu-şi găsea locul.
Şi, blestemând mereu norocul,
Trăia-cum zmei va mai trăi?
El n-a voit de-atunci să ştie
De popi şi de căsătorie.
Şi nu credea, iubiţii mei,
In sfinţi, în drumuri şi femei!
El a trăit tot singur, tare
Şi verde, ca un bolovan,
Şi n-a murit de mult: îmi pare,
Că-n holera de-acum un an
Muri în Blaj un biet sărman,
Şi tot mă mustră şi azi dorul,
Că el a fost Achim Cotorul!