M-ai strâns ieri cu mânie-n crâng
De braţul stâng –
De ce mă spui la toţi că plâng?
„Să nu te văd cu vrun flăcău,
Că dai de rău!”
Dar ce, mă rog, sunt robul tău?
N-am plâns şi nu te lăuda!
Am plâns, ba da,
Dar nu pentru mustrarea ta!
M-au întâlnit aşa pe drum,
Mai ştiu eu cum,
Iar tu eşti mânios şi-acum!
Şi-a fost şi soră-ta cu ei;
Veneau tustrei,
Şi-am stat puţin, şi ce mai vrei?
N-am voie nici atât, eu nu?
Dar ce crezi tu,
Şi ochii să mi-i scot de-acu?
Ai răsărit ca din pământ –
Ei, Doamne sfânt,
Îţi sunt nevastă, soră-ţi sunt,
De nu mă laşi din ochi mereu?
Nu pot şi eu
Să mă întâlnesc cu cine vreau?
„De unde viu? Ce cat în prund?
Ce flori ascund?”
Eşti mamă tu, ca să-ţi răspund?
Şi uitându-te şi-n jos şi-n sus
Scrâşnind mi-ai spus:
„Săracă fată!” şi te-ai dus.
Săracă! Dar de ce să fiu?
Pe suflet viu,
Cu nici o vină nu mă ştiu.
Apoi de ce tot spui şi spui
Că, de tăcui,
E semn că vinovată fui?
Ce semn? Tăcui aşa mereu,
Că-mi fu cu greu,
Şi ce-ţi puteam răspunde eu?
De-aş fi jurat pe-un rai de sfinţi,
Tu, printre dinţi,
Mi-ai fi răspuns la toate: minţi!
Că şi ce nu-i şi nu-i, tu vezi!
Te-nveninezi,
Şi toate câte-ţi par le crezi!
Şi-am plâns şi ieri, gândeam că mor
Că-mi tot dai zor
Să-mi afli vina-n faţa lor.
De ce mă chinuieşti tu vrând?
De ce ţi-e în gând
Mereu să mă tot vezi plângând?
Vrăşmaş de veci de te-aş avea,
Tu n-ai putea
S-acreşti mai rău viaţa mea!
De-s rea, tu bate-mă să zac,
De-ţi e pe plac –
Dar nu-mi scorni şi ce nu fac!