Caligenes sfârşeşte moşia de arat;
O seamănă. Pe urmă roman adevărat
Dă goană-n urbea Romei să-ntrebe toţi augurii
Că da-vor zeii nobili rod bun semănăturii?
În Roma, cel mai vrednic augur, Aristofil,
E om cărunt, serveşte de când era copil,
Şi poate să-mblânzească şi viforul cu ruga.
La dânsul vine dară Caligenes în fuga,
Zicând: Aristofile, să-mi spui tu de va fi
An bun şi toamnă lungă, de pot nădăjdui,
Să secer grâne coapte şi pline-n spic? Păşeşte
La scândura-i augurul, ia bobi, îi rânduieşte
Vrăjind; apoi mai face cu băţul său figuri;
Îşi încruntă fruntea cu-atâtea încreţituri,
Dă roată prin odaie şi numără întruna
Pe unghii, roagă cerul cu stelele şi luna;
Mai face-un hocus-pocus şi-odată stă pe loc;
Se-ntoarce şi grăieşte cu tonul de proroc:
De cumva e sămânţa destul de roditoare
Şi bine semănată, la caz dacă e soare
Şi cald, pe câtă vreme sub brazde ea va sta,
Pe loc ce ploi mănoase şi calde vor uda
Câmpiile, îţi iese sămânţa toată plină;
Fii sigur că de cumva nu vei avea neghină
Şi alte ierbi, grâul va creşte ca un râu
La caz că n-o să bată furtuna peste grâu,
Rupându-i paiul; însă de vei avea norocul
În orice fel să-ţi aperi de cerbi şi vite locul,
Ca nu cumva să-ţi pască din grâu presupunând
Că piatra nu te-o bate, nici bruma, şi scăpând
De paseri să nu-ţi fure din boabe semănate
Oricum, orice… În fine, spun zeii că tu poate
Avea-vei grâu, căci anul va fi dintre cei buni;
Dar ţine minte bine: necopt să nu-l aduni!
Atunci ţi-or fi desigur grânarele înguste
De-or vrea din ceruri zeii să scapi fără lăcuste!