– „Ce ştiu nu vreau să ţin secret –
Te rog să laşi în pace muza,
Căci tu eşti cel mai prost poet
În Siracuza.
Troheii şchiopi şi iambii duri;
Şi nici nu ştii măcar să-i furi!”
Dar n-a sfârşit, căci Dionis,
Ca un al doilea Ajax mitic,
A râs de furie şi-a închis
În turn pe critic.
P-un biet Omer îl poţi nega;
Dar când e prinţ, e altceva.
Orice poet, ca rege-i prost;
Dar ca poet e orice rege
Un geniu cum puţini au fost!
Deci să-nţelege
De ce murind fu Nero trist,
Nu ca-mpărat, ci ca artist.
Şi bietul critic, otrăvit
D-ale slujbaşilor insulte,
Trei părţi din zi era silit
Mereu s-asculte
Toţi iambii despre cari a zis
Că-s cei mai proşti din câţi s-au scris.
Din zori de zi un sclav îi sta
La cap, citind până deseară;
Aşa şi ieri, şi azi aşa
Şi mâine iară.
Şi tot tavanul era scris
Cu versuri d-a lui Dionis.
Dar după ce-a trecut un an,
Slujbaşul vine şi-l vesteşte
Că-l iartă nobilul tiran,
Şi că-l pofteşte
Să meargă la palat curând.
Poetul l-a primit râzând.
– „Am versuri iar! Un nou volum,
Şi laude-mi spun toţi Zoilii.
Să vezi! Eu cred că fac acum
Mai buni dactilii.
N-am nici un vers pocit şi rău,
Şi-aş vrea s-aud cuvântul tău!”
Şi de pe sul, cu mult avânt,
Ies odele, încet, cu-ncetul.
Olimpic şi cu glasul sfânt
Citea poetul.
Curtenii, transportaţi, răspund:
– „Ce-artistic, ah! şi ce profund!”
– „Şi tu ce zici? M-am îndreptat?”
Polixen, tremurându-i paşii,
Spre uşă pleacă, resignat,
Privind slujbaşii:
– „E cheia temniţei la voi?
Haide, duceţi-mă înapoi!”