Cât de rău eşti, Doamne, Doamne!
Tu mă-ntrebi grăbit şi-aprins,
Dacă te-am iubit vreodată?
Ce-i cu tine? Ce te-a prins?
Dac-aş şti, eu ţi-aş răspunde;
Cum să ştiu, că n-am de unde!
Eu la asta niciodată
N-am gândit cu dinadins.
Tu mă ştii. Eu râd într-una,
Numai de glumit mă ţiu –
Ei, dar când mă-ntrebi de-acestea
Parc-aş vrea să nu mai fiu!
Lumea de dureri e plină,
Calea vieţii mi-e străină;
Tot aşa-mi vorbeşte mama,
Iar eu, biata, ce să ştiu?
Eu cu drag te văd la horă,
Ochii tăi şi toate-mi plac;
Orice-mi zici tu, nu mă supăr,
Şi cu orice faci, mă-mpac.
Dar să stăm târziu în noapte
Tăinuind iubirea-n şoapte
Şi să te sărut – ei, asta!
N-am putere să o fac!
Nu mi-am dat anume seama
Niciodată, viaţa ce-i!
De-mi zici „dragă”, râd cu hohot,
Ascunzând obrajii mei.
Tu te superi dintr-o dată,
Mă faci proastă şi-ngâmfată,
M-ameninţi, c-o rupi cu mine –
Rău ce eşti! şi multe vrei!
O, de m-ai lăsa vreodată,
De-ai fugi şi m-ai lăsa,
Din grădina maicii tale
Eu o floare mi-aş fura
Şi-aş purta-o în sân, o cruce!
Când s-ar veştezi, m-aş duce
Să te fur apoi pe tine;
Nimănui nu te-aş mai da!
Mai aşteaptă! Cui dai biruri,
Dac-aştepţi ce ţi-e iubit?
Să zic da, nu-mi vine bine
Până când nu m-am gândit;
Să zic nu? Aş zice toate,
Numai asta nu se poate;
Parc-aş plânge viaţa toată
Dac-aş şti, că te-am mâhnit.
Ei, acum ghiceşte singur
De te am eu drag ori nu?
Să mi-o spui de altă dată,
C-aş roşi, să-mi spui acu –
Cumpăneşte bine toate,
Până mâine te socoate;
Şi de vei ghici, tu-mi spune,
Şi voi zice cum zici tu!