E cald. De drum îndelungat
Picioarele de-abia îl mal ţin,
Şi-i cale până-n sat!
El e flămând şi e-nsetat
Şi-i slab, că e bătrân.
Tot dă către fântână zor.
Sub tei, la margine de drum,
S-oprise pe răzor,
Aici la loc răcoritor
Sfârşit stătea acum.
Pe-acelaşi drum de soare plin,
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.
Nevasta i-a murit; Şi-apoi
I-a ars şi casa; i-a trăsnit
Deodată patru boi.
Trăia la praguri, şi-n nevoi
Că-n urmă-a înnebunit.”
– „Nebun, din ce?” – „Cuvântul meu
Şi-al altora, e zvon prin sat;
Dar ştie Dumnezeu!
Din multe toate, – zic şi eu,
Dar, urma, din băiat.”
– „Era mişel?” – „Ba nu, deloc;
Dar singur el a tot zorit
Să-şi bage capu-n foc:
S-omoare p-un flăcău la joc.
Şi-i dus de-atunci, fugit.”
– „E dus de-atunci… Dar ce-au avut?”
– „O fată… vezi, că n-are rost
Să spun de la-nceput.
Nimicun… ei! şi ce-a făcut
Destul de rău a fost.
De frica ocnei s-a răznit,
Şi-i dus de-atunci. Mai ştiu şi eu!
Aşa i-a fost menit.
Dar bun băiat! De-o fi murit,
Să-l ierte Dumnezeu.”
Şi-au dat bineţe şi-au tăcut.
Străinul parcă se gătea
Să plece,şi-ar fi vrut
Să fugă dac-ar fi putut –
Şi sta şi se gândea.
Într-un târziu el a-ntrebat,
Privind aşa pe deal, răzleţ:
– „Departe-i până-n sat?
Să nu vă fie cu bănat:
Întreb, că sunt drumeţ.”
– „Când eşti voinic, ţi-e dealul întins
Ca şesul ici… dar pentru noi
E drum cu dinadins.”
Şi-au stat tăcuţi, că i-a cuprins
O jale pe-amândoi.
Şi iarăşi a-nceput cuvânt
Străinul, tremurat şi rar,
Uitându-se în pământ:
– „Am mai umblat pe-aci… dar sânt
Amar de ani, amar!
Ştiam şi oameni…” El şi-a dus
Pe tâmple mâna-ngândurat:
– „Şedea pe vale-n sus
Ion al Anei… cică rus
Din moşi; l-or fi-ngropat?”
– „Ion al Anei… L-ai ştiut
E mort de-un veac! Şi bun creştin,
Tot cinste ne-a făcut.
Dar multe, Doamne, l-au bătut
I-a fost paharul plin.”
– „Era bogat?” – „Era. şi-a fost
Cuminte om; dar nu ştiu cum,
Aşa i-a mers de prost.
E rău, când anul întreg ţi-e post,
Şi masa când ţi-e în drum.
Străinul parcă n-auzea
Cuvintele; pe gânduri dus,
Sta piatră şi tăcea.
Deodată, parcă făr-a vrea,
Ridică ochii-n sus.
– „Nepoată ţi-e?” Şi-a arătat
Spre fată. – „Cresc copii si eu.
E mă-sa colo-n sat,
Dar e rămasă de bărbat
Şi-i tânără, şi-i greu!
Sunt văduv de vreo zece ani,
Iar fata mea – mai bine-mi dau
Averea la golani!
Când faci copii, îţi faci duşmani,
C-atâta minte au!”
E gata moşul de plecat,
Şi spre străin întors apoi:
– „Ţi-e drumul îndelungat,
Şi-i noapte. De n-ai gazdă-n sat,
Să vii să dormi la noi…”
– „Că n-am… dar uite, nu e vânt
Şi-i cald. Sub cap o mână pui,
Dorm colea, pe pământ.
Îţi mulţumesc!” – „Păi, Domnul sfânt
Te poarte-n paza Lui!”
El trist privind in urma lor
Cum se duceau spre sat grăbiţi,
Rămase gânditor
Şi frânt ca oamenii când mor,
Cu ochi încremeniţi.
Când i-a pierdut din ochi, voi
Să se ridice, şi-a crezut
Că moare-n câmp aici,
Ca prins de friguri şovăi
Şi-n urma a căzut.
Târziu de tot s-a ridicat,
Şi ochii-i se făcură grei
Ca celui îmbătat –
Şi spre fântână s-a plecat
Privind în fundul ei.
Apoi el scoase tremurând
Din traista-i un cuţit de-oţel,
Şi, dus aşa de-un gând,
Strângea cuţitu-n pumn, cătând
Cu-atâta drag la el!
Mult timp în mână l-a învârtit.
De patruzeci de ani purta
Cu el acest cuţit:
Era pentr-un duşman menit –
Ce dulce gând era!
Şi-acum… acum e de prisos!
Şi-ncet cu-ncetul desfăcut
Din pumnul strâns vârtos,
Spre-adâncuri, vâjâind în jos,
Cuţitul a căzut!
Tovarăş, drag! de patruzeci
De ani, ai fost viaţa lui!
Şi-acum tu mort petreci –
Dar taina voastră-n veci de veci
La nimeni n-o s-o spui!
Bătrânul s-a nălţat apoi,
Spre deal ca un copil privind;
Ah, dealuri scumpe, voi!
Bieţi ochii, slabi şi numai doi
Puţine zări cuprind!
Cărarea asta, o ştia,
Şi colo stânca de-adăpost
Pe ploaie-n vremea grea
Şi parc-acelaşi vânt bătea,
Şi toate cum au fost!
E sat dincolo – drum umblat
Şi dealul mic, uşor să-l sui –
Aici l-a legănat
Măicuţa lui, şi-aici în sat
Sunt morţi părinţii lui!
Măcar din deal, aşa ca-n zbor,
S-arunce ochii-n jos spre văi,
Spre sat, spre casa lor!
Vor fi bătrâni, ei poate mor.
Şi-atunci erau flăcăi!
Dar nu… în sat el ce-ar căta!
El ştie tot ce-ar mai fi vrut
Să ştie-n viaţa sa
Sunt morţi ai lui! El – un pierdut
Mai bine-i poate-aşa!
Şi parcă neştiind nicicum,
Prin iarba el şi-a pipăit
Toiagul său acum,
Şi-apoi porni… pe-acelaşi drum
Pe carele-a venit!
Sosise noaptea. Din apus
Se răsfira fierbând un nor
De-un rece vânt adus.
Zburau ţipând cucori pe sus
Cu glas tânguitor.
Mereu se depărta de sat
Bătrânul, slab cu ochii plini
De lacrimi şi bănat –
Mergea de-un gând nebun purtat:
Să moară-ntre străini!