Musset a cugetat-o sorbind a ei răcoare
Şi stelele de aur din cerul luminos,
Şi tainica natură în falnica-i splendoare,
Şi tot ce se-ntrevede în haos, sus şi jos,
Şi tot ce este-n suflet ca sfântă inspirare,
Şi tot ce este-n creier ca vis sau cugetare,
Şi tot ce este-n inimi ca patimi ori simţiri,
Pe când, pe rând, veniră cu dulci însufleţiri
S-alunece pe harpă-i, încet, ca o suflare
Ce-mprăştie prin aer parfum de trandafiri;
Musset a cugetat-o, dar el n-a scris-o. Oare
Voi-va astăzi Muza din ceruri să coboare,
În mantia-i eternă de aur şi de-azur,
Şi tocmai de la Sena, ce curge maiestoasă,
La Dâmboviţa noastră, îngustă şi tinoasă,
Să facă să revibre divinul ei murmur?
Şi noi avem desigur un cer curat şi-albastru
Şi inime voioase şi inime-n dezastru,
Şi noi avem în aer parfum şi melodii;
Avem pe Heliade; Alecsandri, un astru;
Avem Bolintinenii cu sfinte rapsodii;
Avem Depărăţenii, precum şi Franţa soră,
Avut-atâtea genii apuse-n auroră,
Dar ce n-avem, desigur, sunt suflete să salte,
Sunt limbi ca să vorbească cu vocile înalte,
De-aceia care cântă şi mor necunoscuţi,
Pierduţi pentru-omenire şi ţara lor, pierduţi!
A! Tu plângeai amarnic, poete al durerii,
Atunci când a ta voce invidii provoca,
Dar tu aveai cu tine lăstarele puterii,
Căci mândra tinerime mereu te invoca.
Cu tine n-aveai tronul, indiferent la toate;
Un Ludovic cel mare în Franţa nu domnea;
Dar tu aveai aceea ce nimeni n-are poate
Amici care să plângă când sufletu-ţi plângea!
Femeia răspunsese la sacra ta iubire,
Bărbatul răspunsese la amicia ta,
Şi cântecele tale zburau la nemurire,
Şi nimeni nu le uită şi nu le va uita!
Tu n-ai murit de foame în trista ta cădere,
Şi n-ai văzut în lacrimi pe mumă-ta-n durere,
Prin cântecele tale născuşi neatârnat,
Şi Muza ta duioasă poet te-a consacrat,
Dar ea totdeodată nu zise: „Mergi, poete,
Să fii numai ca martor l-a zilelor banchete
Şi-o viaţă dureroasă în lume să târăşti”…
Iar când voia să fie de lauri coronată,
În taină să se-ncline pe fruntea-ţi inspirată,
Puteai în candelabre s-aprinzi ca s-o primeşti,
Făclii nenumărate, sub care să păleşti,
Cu tâmpla rezemată de mâini, o-ntreagă noapte,
Şi până despre ziuă s-asculţi ale ei şoapte,
Ş-apoi s-adormi de somnul fiinţelor cereşti!
Puteai, după voinţă, s-alergi în lumea mare,
Veneţia să-ţi cânte o dulce inspirare,
Prin sălile dogale voios să rătăceşti,
Să zbori până la Lido în neagra ta gondolă,
Cu fruntea luminată de-o sfântă-aureolă,
Şi plin de o iubire eternă, să iubeşti!
Să-ţi pierzi orice iluzii, ş-amorul să-ţi rămâie
Spre cer ca să se-nalţe ca fumul de tămâie,
Şi-n nopţi melodioase de august ori de mai,
Nou înger, pe-aripi late, să zbori până la rai!
Puteai lângă Rachela, cu inimă deşartă,
Dar nobilă prin suflet şi nobilă prin artă,
Să uiţi a ta durere şi vocea să-i asculţi,
Şi mult mai sus de secol, râzând de calomnie,
Să te ridici deodată pe braţe de adulţi,
Vărsând în a ta urmă torente de-armonie,
La care să se-nchine duşmanii cât de mulţi!
Puteai, râzând de versuri la front aliniate,
Să ţeşi o nouă pânză de rime zdruncinate,
Şi-ntr-însa să amesteci real cu ideal,
Făcând pe a ta Muză în clipă să creeze
Taverna-n care vinul să curgă ca un val,
Alături cu palatul în care să viseze
În mijlocul orgiei vrun nou Sardanapal!
Pe Malibran, în care vibra melodioasă,
A îngerilor voce din doma radioasă,
Puteai s-o faci celebră, cântând pe-al ei mormânt,
Şi-n Rolla, de la ceruri, să cazi pân’ la pământ,
Iar fata să-şi deşire cu mâna ei roz-albă
Monedele de aur cuprinse într-o salbă,
Şi dându-le lui Rolla, acelui desfrânat,
Să-i zică: „Ia-le, du-te, şi joacă-le, căci poate,
Norocul să se schimbe precum se schimbă toate!”
Dar Rolla să-şi golească paharu-nveninat,
Să-şi dea a lui suflare cu ziua ce se-ngână,
Şi înger, ca şi demon, prin nume să rămână!
Sublim poet, ca mine tu n-ai trăit în lume,
Să simţi indiferenţa cum vine să sugrume
Din inimile noastre, cerescul simţământ,
Ce sparge închisoarea-i de humă, ca să zboare
Spre tot ce este rază, scântei, parfum, splendoare,
Spre tot ce te ridică în cer de pe pământ!
Ai suferit, desigur, dar niciodată încă,
Oriunde te conduse destinul tău incert,
Tu n-ai murit de foame, ca palidul Gilbert,
Şi patria-ţi, – ingrată fiind, – ţi-a zis: „Mănâncă!”
Cântaşi cu toate-acestea un imn de-amărăciune,
Sarcasmele rânjinde pe buze-ţi se-ntâlnesc,
Dar spune-mi oare-atuncea, izvor de goliciune,
Ce trebuie să facă acei ce flămânzesc?
Când iunie surâde cu nopţile-nstelate,
Să cânte sau să moară, când tu şi n-ai cântat?
Să plângă, sau să râdă, cu buze descleştate,
Când ţie, şi condeiul din mână ţi-a picat?
Să cânte?… Pentru cine?… Să moară?… Pentru cine?…
Şi cine ştie, oare, în moarte de e bine?…
Să plângă?… Însă plânsul provoacă râsul azi…
Pe cât ai să verşi lacrimi, pe-atâta ai să cazi!
Să râdă?… Dar tot omul o rană are-ntr-însul…
Să râdă însă! Râsul provoacă singur plânsul!