A fost odată un om. El avea o fată şi un băiat. Şi rămânând văduv de muma copiilor, îl îndemnă ariciul să se însoare a doua oară. Neveste-sei îi sta aceşti copilaşi ca sarea în ochi. Nu era dimineaţă, nu era seară, nu era clipă lăsată de la Dumnezeu să nu-i amărască. Când îi ciomăgea, când îi cicălea şi când îi da tuturor răilor gonindu-i.
Copiii, biet, ca copiii, nu ştiau ce să facă, ce să dreagă, ca să umble după placul ei, dară în deşert. Nu mai aveau zi albă, căci ea se ţinea mereu de câra lor. Într-o zi, ea zise bărbatului ei:
– Mă bărbate, de nu ţi-ei lua copiii să-i duci undeva în pustietate, ca să-i prăpădeşti, eu pâine cu sare de pe un taler cu tine nu mai mănânc.
– Da bine, fa nevastă, cum să prăpădesc eu aşa bunătate de copilaşi? Şi unde să-i duc?
– Nu ştiu eu d-alde astea. Să faci ce zic eu, ori mai multe nu.
Ce era să facă bietul om? Să nu o asculte, îi era că i se risipeşte casa şi îşi pierde rostul. Să o asculte, îi era milă de copii. După ce-l mai ciocmăni muierea o toană, puse în gând să-i facă voia, căci limbuţia nevestei îl scoase afară din ţâţâni.
Se sculă, deci, de dimineaţă, îşi luă copiii şi plecară împreună cu vorba că merge la lemne. Fata, ca una ce era şi mai mare decât băiatul, luă în şorţ vro doi pumni de mălai şi presără pe drum, până în pădure, Aci dacă ajunseră, tatăl lor le făcu focul, apoi le zise:
– Iată, copii, v-am făcut focul; staţi aici şi vă încălziţi, că eu mă duc ia, cât colea, să tai niţele lemne, şi când mă voi întoarce am să vă aduc mere.
– Bine, tătuţă, răspunseră copiii, numai să nu zăboveşti mult, căci ne este frică singuri.
– Fiţi pe pace din partea asta.
Zise şi plecă. El se opri la o depărtare cât arunci cu o zburătură de ţandără, şi se sui într-un copaci şi legă un căpătâi de scândură de vârful copaciului. De câte ori bătea vântul scândura se lovea, iar copiii ziceau:
– Auzi, tata taie lemne.
El însă se întoarse la nevastă, şi îi spuse ceea ce făcuse. Iara dacă se făcu seară, puseră masa şi mâncară. Mai rămânându-le nişte fărămituri, îi zise nevasta:
– Unde or fi copiii tăi, bărbate? Ar putea să mănânce şi ei ceea ce ne-a rămas.
– Iată-ne aci şi noi, iată-ne aci.
Şi ieşiră de după coşul bordeiului şi mâncară.
După ce se sculă tatăl copiilor, vitrega întrebă pe copii cum a nemerit de s-au întors. Iară fata îi povesti tot ce făcuse, şi cum se ascunseseră după coş, dacă ajunseră acasă, de frică să nu-i bată.
Pasămite ei se luase după dâra de mălai ce o presărase fata, când merseră în pădure.
Mai trecu, ce mai trecu, şi strigoaica de vitregă iară se ţinu de câra bărbatului său ca să-şi prăpădească copiii.
Şi neavând ce-şi face capului, tatăl îşi luă copiii şi plecă cu dânşii iarăşi în pădure.
Fata voi să ia şi de astă dată mălai, dară nu mai găsi; se duse la vatră să ia cenuşă, dară vitrega o lovi cu vătraiul peste mână.
Ajungând în pădure, tatăl lor le făcu focul, şi îi lăsă acolo ca să se ducă să taie lemne. Şi s-a cam mai dus, şi dus a fost, căci pe la dânşii nu se mai întoarse.
Aşteptară ce aşteptară, şi dacă văzură copiii că tatăl lor nu se mai întoarce, o luară şi ei înspre partea încotro se duse el, ca să-l caute. Şi negăsindu-l orbăcăiră şi ei prin pădure până în seară. Băiatul, mai mic fiind, începu să scâncească de osteneală şi de foame. Fata se văicărea şi ea că nu ştia ce să-i dea de mâncare şi unde să se aciuieze.
Umblau ce umblau, şi iarăşi se întorceau la focul unde îi lăsase tatăl lor. Băiatul scâncea mereu, că era rupt de osteneală. Amurgul dase peste dânşii nemâncaţi şi neodihniţi.
Atunci fata, ca să împace pe copil, să-l facă a adormi cu gândul la mâncare şi să nu mai plângă, băgă în spuza focului o baligă de vacă ce găsi pe-acolo, prin pădure, şi zise fratelui său celui mai mic:
– Taci cu dada, băieţelul dadei, că uite am pus turta în foc să se coacă. Până atunci pune capul ici în poala dadei şi trage un somnuleţ bun.
Băiatul crezu pe soru-sa şi tăcu. Într-acestea iată că se pomenese cu un unchiaş.
– Bună vremea, nepoţilor, le zise.
– Mulţumim dumitale, moşicule, îi răspunde fata.
– Dară ce aveţi acolo în foc?
– Ce să avem, tată moşule, iaca am pus o baligă de vacă ca să împac copilul ăsta, care este rupt de osteneală şi pocâltit de foame.
Şi după ce mai şezu niţel, zise moşul să o scoată din spuză că s-o fi copt. Fata se supuse; dară cam cu îndoială. Când ce să vedeţi d-voastră? scoase o pâine albă ca faţa lui Dumnezeu.
Pasămite moşul acela era chiar Dumnezeu, fără însă să ştie fata ceva despre asta.
Văzând fata o astfel de minune se spăimântă. Vezi că ştia ce pusese ea acolo, şi acum iaca ce scoase.
Se puseră cu toţii şi mâncară. Mâncau mereu şi pâinea nu se mai sfârşea.
Apoi moşul luă o viţă de păr din capul fetei, făcu laţuri şi un arculeţ şi, dându-le băiatului, le zise:
– Acum aveţi pâine. Cu astea prindeţi păsărele ca să aveţi ce mânca.
– Mulţumim, tată moşule, mulţumim, răspunseră amândoi deodată.
Apoi moşul învăţă pe băiat cum să se întrebuinţeze cu laţurile şi cu arcul, îi lăsă acolo şi el se făcu nevăzut.
De aci înainte băiatul umbla prin pădure şi prindea păsări; iară soru-sa le gătea şi aveau de mâncare.
Ei se făcuseră mari şi li se urâse a mai mâna prin scorburi şi prin hăţişuri. Ar fi voit să aibă şi ei un locşor să puie capul pe căpătâi.
Umblând băiatul în vânat, într-una din zile întâlni un iepure. El întinse arcul să-l săgeteze. Dară iepurele îi zise:
– Nu mă săgeta, voinicule, că ţi-oi da un pui de al meu carele îţi va fi de mare folos.
Băiatul ascultă pe iepure şi îi luă puiul. Merse mai înainte şi se întâlni cu vulpea. Ea îi zise ca şi iepurele, şi îi luă un pui. Mai merse ce merse, şi întâlnindu-se cu lupul, îi luă şi lui un pui, căci îl ascultase şi nu-l săgetase. Asemenea făcu dacă se întâlni cu ursul.
Acum băiatul avea patru fiare, pe care le numea căţeluşii lui. Se întoarse, deci, la soru-sa, cu căţeluşii după dânsul şi îngrijăa de ei ca de un lucru mare.
Odată, ce-i veni fetii în gând, zise fratelui său:
– Urcă-te, leică, într-un copaci mare şi de uită în toate părţile, doară de vei vedea ceva aşa care să semene a sat.
Căci li se acrise tot umblând încoace şi încolo prin pădure ca nişte haidamaci, urgisiţi de Dumnezeu.
Şi se sui băiatul şi-l întrebă soru-sa:
– Vezi, ceva, leică?
– Nu văz nimic, decât, uite, în partea asta încoa drept înainte, mi se aliceşte albind ceva; dară nu ştiu ce este că nu mi s-alege, fiind prea departe.
– Uite-te bine, îi mai zise fata şi să ţii minte încotro este, şi dă-te jos să mergem drept acolo.
După ce merseră o zi, iară se sui într-un pom nalt, se uită într-acolo şi văzu bine că sunt case. Şi dacă îl întrebă fata, el spuse ceea ce văzu.
Şi plecară şi merse voiniceşte până ce ajunseră drept acolo. Când colo, ce să vază? nişte palaturi ca de domn: era sălăşluinţa unui zmeu; intrară, dară nu văzură pe nimeni. Atunci se pune fata şi scutură, şi deretică, şi aşeză toate lucruşoarele pe la locurile lor; apoi găti bucate şi se puse la masă şi mâncă cu frate-său. Apoi se ascunseră într-o cămară.
Seara, iacă-te că vine şi zmeul. Văzu el că nu este toate tabără cum lăsase, şi începu a zice:
– Cine mi-a făcut ăst bine să-i fac şi eu lui.
Ei ieşiră de unde erau ascunşi, şi fata îi răspunse:
– Eu am scuturat şi am dereticat.
Şi aşa bine ce-i păru zmeului, cât nu se poate spune.
Puseră masa, mâncară cu toţii şi se culcară. A doua zi băiatul îşi luă căţeii şi plecă la vânat, că aşa era treaba lui. Asemenea făcu şi zmeul. Seara când se întoarseră, găsiră mâncărică şi fierturică gata. Se puseră de îmbucară şi se veseliră.
Azi aşa, mâine aşa, trecea zilele ca păcatele de iute.
De câtăva vreme zmeul se întorcea de la vânătoare înaintea băiatului. Se dedulcise, vezi, la vorbă cu fata. Şi din vorbă în vorbă, începu a mi-ţi simţi zmeul că îi cam tâcâie inima când se dă pe lângă fată, ori când aceasta îi zâmbeşte şi îi spune ceva gogleze. El pricepu, hoţomanul, de ce nu-l mai trage inima să meargă la vânat, şi căta fel de fel de pricini ca să rămâie acasă.
Şi tot astfel până ce se îndrăgosti cu fata cum se cade. Băiatul îşi căta de treaba lui şi nu băga de seamă că zmeul începuse a umbla cu şotia. El ştia o dreptate, şi încolo pace bună. Zmeului şi fetei începu a li se părea că băiatul le tot sta în cale. Ce făceau, ce dregeau, li se părea că tot de el se împiedică. Dară el, săracul, nici nu vedea, nici nu auzea. El nu lua aminte la şoaptele lor, nu se uita la tertipurile şi la renghiurile ce-i tot juca: ba că a venit prea târziu şi, ca să nu treacă bucatele din fiert, ei mâncaseră mai nainte, şi lui îi da, te miră ce; ba că a venit prea devreme şi să mai aştepte până să se puie masa; ba că una, ba că alta, când se supăra soru-sa pe căţeii lui, când zmeul îi căta chiorâş, şi multe d-alde astea, şi de toate.
Într-o zi zmeul se vorbi cu sora băiatului ca să-l omoare, şi să se scape de el. Zmeul voia să se ducă în pădure după dânsul şi să-l mănânce.
– Nu te duce, vai de mine, îi zise ea, că te face mici fărâme câinii lui.
– Apoi cum să facem dară?
– Lasă că pui eu la cale, şi pe urmă îţi spui eu ce să faci.
Şi astfel fiind şiritenia, sora băiatului începu să se milogească pe lângă frate-său, că îi este urât singură acasă. Pentru aceasta îl rugă ca să-i lase căţeii să-i ţie de urât. Deocamdată frate-său nu voi, căci se învăţase cu ei. Dară după mai multe rugăciuni, i se făcu milă de soru-sa, şi-i lăsă căţeii ca să-i ţie de urât.
Plecând el la vânat fără căţeii lui, soru-sa îi luă, îi băgă într-o văgăună de munte, şi puse împreună cu zmeul un bolovan mare la gura văgăunei. Apoi zmeul se luă după dânsul în pădure.
Văzând el pe zmeu de departe că vine necăjit şi trăcănit după dânsul, se sui într-un copaci. Cum ajunse, zmeul îi zise:
– Dă-te jos, vrăjmaşule, că am să te mănânc.
– De mâncat, mă vei mânca; dară până una alta, dă-mi răgaz să cânt un cântecel de când eram tinerel, răspunse băiatul.
– Ei, aide, hatârul ţi-e mare. Dară cântă mai curând, că n-am vreme de pierdut.
El cântă:
Uu! N-aude,
N-a vede,
Na greul pământului,
Şi uşorul vântului,
Căţeluşii mei,
Că vă piere stăpânul.
– Ei acum dă-te jos să te mănânc, zise zmeul.
– Mai stai niţel, răspunse băiatul, să mai cânt un cântecel, şi na opinca asta de o roade până atunci.
El cântă acelaşi cântec. Şi ca să mai cânte un cântec, îi dete încă o opincă.
Văzând că nu se simte nimic, el îi dete şi căciula să o roază până ce va cânta şi a patra oară.
Ce să vezi d-ta? Când a strigat întâi, a auzit iepurele, şi zise:
– Auziţi, fraţilor, se prăpădeşte stăpânul nostru.
– Taci, urechi de cârpă, îi zise vulpea şi-i trase o palmă, tu să gândeşti stăpânului nostru aşa?
Când a strigat a doua oară, a auzit vulpea. Zicând ea ce zise şi iepurele, lupul i-a tras o palmă şi i-a răspuns întocmai cum făcuse vulpea iepurelui.
Când a strigat a treia oară, a auzit lupul. Şi zicând şi el ceea ce zisese vulpea, ursul îi trase o palmă şi lui şi îl înfruntă de ce să gândească stăpânului aşa rău.
Dară când a strigat a patra oară, auzi şi ursul. Iepurele începu să se fâţâiască că pe nedrept a fost înfruntat.
– Lasă că ne-om judeca pe urmă, zise ursul, acum să vă vedem la lucru. Puneţi mâna toţi cu totul să dăm bolovanul la o parte şi să mergem într-un suflet să ne scăpăm stăpânul de la pieire.
Puse iepurele umărul, dară nu se cunoscu nimic. Puse şi vulpea, şi pare că începu să se cunoască oarecum că se mişca bolovanul. Puse şi lupul umărul şi cletină; iară când puse, măre, ursul, umărul lui, se dete bolovanul d-a rostogolul, şi ursul peste el. Şi ieşiră cu toţii afară. Apoi se sfătuiră a merge ca vântul; iară nu ca gândul căci se prăpădesc.
Băiatul dacă văzu că nu vin căţeluşii lui, tocmai începuse a se da jos, căci zmeul îl înteţise cu îmbiala. Când, unde îmi venea, măre, căţeluşii, şi îmi venea ca vârtejul dus de furtună, şi într-o clipă ajunseră drept acolo. Băiatului îi veni inima la loc, căci o cam sfeclise.
Iară zmeul, dacă îi văzu şi el se făcu un buştean pârlit.
Cum ajunseră căţeluşii, îi ziseră:
– Ce porunceşti, stăpâne?
– Vedeţi voi buşteanul ăla pârlit?
– Îl vedem.
– Să mi-l faceţi harta, parta; să mi-l scuturaţi, să mi-l sfâşiaţi, tot trupul să-i mâncaţi, doar inima şi ficaţii să-i lăsaţi, că-mi trebuie mie.
Unde mi se puse, cinstiţi boieri, ăi căţeluşi pe buşteanul cel pârlit şi unde mi ţi-l hărtăniră de nu se alese nici praful de dânsul. Într-o clipeală de ochi nu mai rămase de dânsul decât inima şi ficaţii.
Şi dându-se jos din copaci, băiatul făcu o frigare, puse inima şi ficaţii zmeului într-însa, şi o luă d-a spinare. Apoi se întoarse acasă cu căţeluşi cu tot.
Dacă ajunse acasă, dete frigarea soru-sei să o puie la foc ca să se frigă cărnurile. După ce începu a se părpăli, băiatul luă frigarea din mâna soru-sei, crestă friptura pe de toate părţile şi îi dete sare multă. Şi puind-o iarăşi la foc o lăsă să se frigă până ce era cu mustul într-însa. Apoi luând frigarea în mână, zise soru-sei:
– Uită-te, soro, la mine, căci de când te cunosc, eu nu ţi-am văzut ochişorii.
Ea se uită la dânsul. Iară el îi dete cu frigarea peste ochi, de o orbi. Şi îi zise:
– Soru-mea! să plângi până vei umplea cu lacrămile tale nouă buţi, la cea d-a noua voi veni şi eu să-ţi ajut, şi numai atunci să-ţi vie ochii la loc.
O lăsă acolo să-şi ispăşească păcatele; iară el plecă cu căţeluşii săi, cântând din caval. Şi se duse, şi se duse, până ce ieşi din codrul acela năprasnicul. Mai merse ce mai merse şi dete de un sat. Şi însetoşînd, se duse la o casă şi ceru niţică apă. Baba, stăpâna casei, îi zise:
– N-am, dragul mamei, apă; căci la noi se află numai o fântână. În ea este sălaşul unui balaur mare; şi el lasă să ia apă numai pe cei cei îi dăruiesc câte un cap de om.
– Ad-o vadra, răspunse el, să mă duc eu să aduc apă.
El luă vadra şi se duse la fântână. Luă apă şi bău, şi aduse babei vadra plină. Cum o văzu baba o bău toată, căci era friptă de sete. Ea îl rugă să-i mai aducă una, şi dacă îi aduse, o bău şi pe aceea.
– Dumnezeu să primească, şi să te norocească, dragul mamei flăcăiaş! îi mai zise baba. Şi uitasem gustul apei de când n-am mai băut. Nu mai rămăsese suflet în mine. P-aci, p-aci, era să mă sfârşesc de sete. Mai adu-mi una, şi să o găseşti pe lumea cealaltă.
Flăcăul se duse să mai aducă o vadră. Când ce să vază? La gura fântânei o fată frumoasă de s-o sorbi într-o bărdacă şi gingaş îmbrăcată, plângea cu lacrămile cât pumnul.
– De ce plângi şi te tânguieşti, fată mare, o întrebă el?
– Cum n-aşi plânge şi cum nu m-aşi tângui, când îmi aştept moartea din clipă în clipă?
– Da de ce să mori, surată?
– Apoi d-ta nu ştii că aici în fântână este un balaur mare de şarpe care bântuie omenirea?
– Am auzit de aşa ceva; dară nici nu ştiu, nici n-am văzut; căci eu sunt de pe alte moşii, şi numai acum am ajuns aici. Dară tu de ce să stai aici să te mănânce balaurul? Au doară n-ai părinţi?
– Ba am şi părinţi şi tot. Însă la noi este obiceiul ca fiecare să dea câte un cap de om acestui nesăţios balaur, ca să-i lase să ia apă de la fântână, căci numai astă fântână este în coprinsul acesta; şi acum este rândul nostru să dăm om pentru mâncare acestei jivine. Şi tata numai pe mine mă are; el m-a adus ca să-şi facă rândul şi tata este împăratul locului acestuia.
Lui i se făcu milă de dânsa şi îi zise:
– Nu te teme, fetico, de nimeni, căci sunt şi eu pe aici. Eşti cu mine.
– Câţi voinici ca d-alde tine, şi încă şi mai chipeşi, şi mai ţanţoşi decât tine, mai răpuse astă fiară blestemată.
– Să mă bizui şi eu; şi de m-o răpune şi pe mine, atâta jaf în ciuperci, căci n-are cine să plângă după mine, adară doară de căţeluşii mei, dacă mă vor lăsa şi ei să mă prăpădesc.
– Du-te, voinicule, de-ţi scapă măcar viaţa ta, căci stând aici, amândoi, pierim.
– Ce semne are balaurul când iese afară?
– Începe a urla fântâna.
– Bine. Ia caută-mi tu mai bine niţel în cap şi, când vei auzi urletul să mă scoli, de voi fi adormit; dară nu care cumva să umbli în tolba mea cu săgeţile.
Şi puse capul în poala fetei, şi îndată adormi, ca şi când l-ar fi lovit cineva cu muchea securei în cap.
Fata nu se putu ţine şi umblă la uneltele lui şi-i perdu o săgeţică de care punea el în arculeţul lui. Şi auzind fântâna că începe a urla, ea se temu de a-l scula, ca să n-o dojenească că i-a călcat vorba. Şi unde începu a plânge cu foc şi cu pârjol, de ţi se rupea inima de mila ei. Şi picând o lacrimă de ale ei pe obrazul lui, el o dată sări drept în sus, zicând:
– Ce fu oare aceea ce pică pe obrazul meu că m-a fript în ficaţi?
– Lacrămile mele, îi răspunse fata. A început să urle puţul.
Atunci flăcăul îşi luă arculeţul în mână. Şi ducându-se la gura fântânei, odată răcni:
– Ieşi mai curând afară, fiară spurcată!
– Ce ai cu mine, voinicule, răspunse şarpele, că te lăsai să iei apă cât voişi.
– Ieşi, dihanie urâtă, cu mine să te lupţi.
– Eu n-am nimic cu tine, du-te într-ale tale şi dă-mi pace să-mi făptuiesc treburile mele, după învoiala ce am eu cu oamenii locului acestuia, şi după cum m-a lăsat pe mine Dumnezeu.
Atunci băiatul nici una, nici două, întinse arcul şi zburând săgeata, luă o limbă balaurului; căci avea nouă limbi acea jiganie. Şi ieşind şarpele se luă la luptă cu dânsul. Îi juca limbile în gură ca fulgerul şi le arunca asupra băiatului, de să-l prăpădească. Iară el mai trase o săgeată, şi-i mai luă o limbă, şi încă una, şi iară una, până ce îi săgetă opt limbi. Când să puie şi a noua săgeată, ia-o de unde nu e. Se repezi iute şi luă fetii din cap un ac, îl puse la arc, şi cu el luă şi limba a noua a balaurului. Şi curse din fiară nişte sânge negru şi mohorât şi cu o duhoare de-ţi era scârbă. Se mai zvârcoli ce se mai zvârcoli dihania, şi rămase bumbenă.
Şi cerând batista de la fată, legă limbile într-însa şi plecă cântând din caval, cu căţeii după dânsul.
Îl strigă fata, îl chemă, şi dacă văzu că nu se întoarce, se uită cu jind după dânsul. Apoi se puse de iznoavă pe plâns.
Văzând tatăl fetei că se întârzie timpul, şi crezând că balaurul îi va fi mâncat fata, trimise un ţigan cu vadra să aducă apă. Ţiganul fiind la bucătărie, avea un cuţit mare la brâu.
Dacă ajunse la fântână, se sperie, bahniţa, văzând fata vie nevătămată, iară pe balaur mort într-un băltac de sânge cât pe colo de mare. Apoi viindu-şi niţel în fire, şi încredinţându-se că şarpele e mort, ce-i da lui dracul în gând, că-şi scoase cuţitul din teacă şi începu a mi-ţi cresta pe şarpe şi cruciş şi curmeziş, până ce îl făcu ciopăţi, ciopăţi, şi se umplu de sânge de sus până jos. Aşa plin, ca un parlagiu de la zahana, se întoarse fuga la împăratul şi spuse că a făcut o izbândă mare, că omorâse, adică, pe şarpele ce-i bântui împărăţia şi-i scăpase şi fata de la moarte.
Împăratului nu prea îi venea să crează spusele ţiganului, dară după ce-i aduse fata şi o văzu, crezu.
Fata spuse că altul l-a omorât, dară ţiganul striga în gura mare că el a făcut acea vitejie şi cerea să-i dea fata de soţie, căci aşa zisese împăratul, că cine i-o scăpa fata de la moarte, a lui soţie să fie.
Fata nu vrea nici în ruptul capului să ia pe ţigan de bărbat. Atunci se uită prin butia roţii înspre partea în care plecase voinicul cu căţeluşii lui şi-l văzu, şi-l arătă şi tatălui său.
Împăratul trimise numaidecât după dânsul olăcari, îl ajunse şi-l rugară să se întoarcă că voieşte împăratul să-l vază şi să-i vorbească.
El se mai împotrivi niţel. Dar, dacă văzu că-l înteţesc cu rugăciunile, se înduplecă şi se întoarse.
Cum îl văzu împăratul, îi zise:
– Flăcăule, tu mi-ai scăpat fata de la moarte?
– Eu, împărate.
– Minte, împărate, zise şi ţiganul.
– Putere-ai tu, voinicule, să ne dovedeşti, că tu eşti acela ce a ucis fiara spurcată?
– Limbile chiar ale dihanii ar putea să mărturisească, răspunse el.
Atunci scoase batista şi-i arătă limbile.
– Aceasta este batista mea, tată, îi zise şi fata. Eu i-am dat-o de a pus limbile într-însa.
Ţiganul o sfeclise. El rămase ca trăsnit din cer, când văzu limbile.
Împăratul trimise de aduse căpăţâna balaurului. Şi căutând văzură toţi cei de faţă că ea n-avea limbi.
Împăratul hotărî ca pe fată să o ia de soţie voinicul carele a ucis balaurul, iară pe ţigan porunci de-l legă de coadele a doi cai neînvăţaţi, şi dându-le drumul l-a rupt în două.
Apoi făcu o nuntă d-alea înfricoşatele. Aşa nuntă ş-aşa veselie mai rar.
Iară el dacă se văzu în bine, îşi aduse aminte şi de păcătoasa de soru-sa. Nu trecu mult de la cununie, şi se duse cu căţeii după dânsul să o caute şi să o mântuiască şi pe dânsa. O găsi deci plângându-şi păcatele. Umpluse opt buţi de lacrimi. El îi ajută la butia a noua şi o umplu şi pe aceasta. Apoi spălându-se ea pe obraz şi pe ochi cu amestecătura aceasta de lacrimi, îi veni văzul.
Ea însă tot cu gândul dracului. Cum se făcu cu lumini îi zise:
– Frate, este mult timp de când nu ţi-am mai căutat în cap. Pune capul ici în poala dadei, şi mai trage un somnişor, ca să ne mai aducem aminte din copilărie.
– Că bine zici, soro. Ia să mai uităm necazurile.
Şi puse capul şi adormi. Soru-sa atunci îi înfipse un os din oasele zmeului după urechi, şi îndată muri fratele său. Apoi luându-i trupul, îl băgă într-un butoi, îl înfundă bine şi îl dete pe gârlă.
Căţeii cum simţiră că li s-a răpus stăpânul, se puseră pe un chiloman de-ţi venea să-ţi iei lumea în cap. Iară lupul începu a alerga cu nasul în vânt în toate părţile până îi dete de urmă. Şi se luară cu toţii după dânsul pe marginea gârlei până îl dete apa mai (la) mal. Ursul se aţinea mereu, până îi veni bine, se repezi în apă, luă butoiul în braţe, ieşi cu dânsul la uscat şi trântindu-l o dată, se sparse. Scoaseră trupul stăpânului lor din butoi şi începură să-l plângă.
Stând ei acolo şi plângând, iată că vine o coţofană şi tot jucând şi fâţâind din coadă, zicea:
– Caţa, caţa! să prindeţi o coţofană faură, dară nu pe mine, ci alta ca mine; să-i rupeţi gâtu în două, şi să picaţi trei picături de sânge peste mortăciunea ce o plângeţi, şi va învia.
Dară vulpea cea şireată şi răspunse:
– Ce zici, tu, ce zici? ia dă-te mai încoace şi mai spune o dată, că n-auz bine.
Coţofana se dete mai aproape şi tot juca. Şi când era să mai zică încă o dată, haţ! pune vulpea ghiara pe dânsa şi o prinde.
Şi rupându-i gâtul, pică trei picături de sânge peste stăpânul lor şi învie.
– Of! Doamne! greu somn mai dormii, zise el.
– Puteai tu să dormi mult şi bine, dacă nu eram noi.
El spuse că nu ştie ce are de îl doare după ureche.
Ursul se uită, şi văzând osul zmeului, puse gura şi supse rana până ce ieşi osul, apoi începu a linge, şi linse, şi linse, până ce se închise şi se vindecă. Se spălă pe ochi, şi luându-şi cavalul plecă cu căţeluşii după dânsul şi ajunse la soţioara lui care îl aştepta cu inima sărită.
Trimise slujitori împărăteşti de aduse pe soru-sa. Şi adunând pe judecătorii cei mari, tot boieri din doisprezece, merse de se jelui, şi ceru să facă judecată dreaptă între el şi soru-sa. Boierii găsiră cu cale ca ea cu moarte să se omoare. Iară împăratul se coborî atunci din scaunul împărăţiei şi puse pe ginere-său, fiindcă văzu şi el acum că era viteaz, drept şi milos ca un împărat bun.