Mihai Eminescu este cel mai cunoscut poet din literatura română. Deşi s-a manifestat şi ca prozator sau jurnalist, este considerat de cititori şi de critica literară mondială drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Opera poetică a lui Mihai Eminescu din perspectiva comparativă a istoriei literare, ţinând cont de criteriul cronologic, face parte din ceea ce, în Europa, poartă numele de a doua generaţie romantică, sau romantică târzie. Activitatea literară a lui Eminescu se întinde pe ceva mai mult decât zece ani şi a fost tradusă şi publicată în nenumărate limbi.
Iată ce spune Nichita Stănescu despre Eminescu: „Cel mai mare poet sunt vreo optsprezece, printre care mă număr şi eu. Mari poeţi sunt vreo patru (respectiv Lucian Blaga, Tudor Arghezi, George Bacovia şi Ion Barbu), dar, Doamne, poet este numai unul şi acela este Mihai Eminescu!”
În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, – în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miază-noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.
Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge…
Era odat-un împărat ş-avea trei fete şi erau aşa de frumoase, de la soare te puteai uita, da la dânsele ba. Acu, cele două erau cum erau, da cea mijlocie nici se mai povesteşte frumuseţea ei. Acu câţi feciori de-mpăraţi şi de ghinărari au cerut-o, împăratul n-a vrut să le-o deie. Acu-ntr-o seară au venit trei tineri şi le-au cerut, da el n-a vrut să le dea. Acu ei au ieşit afară şi unul dintr-înşii a prins a fluiera cât s-a făcut un nor mare şi nu s-au mai văzut nici ei, nici fetele. Le-a răpit…
Apoi poveste, poveste, D-zeu la noi soseşte, că-nainte mult mai este. Era odată un vânător ş-avea trei copii şi era sărac-sărac, cât numai cu-atâta se ţinea, că-mpuşca câte-o păsăruică, o vindea ş-atâta era hrana lui, săracul. Acu era o pădure pe-acolo pe-aproape, de-i zicea Pădurea neagră. Ş-au apucat oamenii din satul cela a zice că nu s-a putea să s-apropie nime de pădurea ceea. Ş-aşa era părăsită, nime nu se ducea, că ziceau că la miezul nopţii vin dracii…
Era un om sărac – sărac, ş-avea o mulţime de copii. Acu era – în vremea foametei şi el a muncit v-o săptămână pe un căuş de grăunţe. Acu s-a dus la râşniţă cu dânsele. După ce le-o râşnit, a ieşit afară cu căuşul cu făină şi s-a pornit o furtună mare şi i-a luat toată făina din căuş. Da el straşnic s-o mâniat. „Nu mă las eu aşa cu una cu două”, şi face un şumuiag de paie şi porneşte.
Îl întreabă un om…
Era odat-un om ş-avea doi feciori. Acu femeia era ‘ngreunată ş-o făcut un băiet, da el era sărac, n-avea cine i-l boteza. Iaca pe-acolo era D-zeu şi sf. Petrea. Şi D-zeu i l-o botezat ş-o rămas băietul năzdrăvan.
Da la urma băietului a făcut o fată, ş-aşa era de frumoasă, de la soare te puteai uita, da la dânsa ba. Treaba ei era să ducă demâncat în ţarină.
Era un om – aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se ‘nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea.
Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ…