Vulpea fără-ncetare
Striga în gura mare
Că de când elefantul peste păduri domneşte
Trebile merg la vale şi lumea pătimeşte.
Că este nedreptate
Să va să cheltuiască
Veniturile toate
Pentru masa crăiască.
D-acestea elefantul, cât a luat de ştire,
Temându-se, cu dreptul, de vreo răzvrătire,
Pe iepure la vulpe cu un bilet trimise,
O invită la curte, o-mbrăţişe şi-i zise:
„Am aflat, jupâneasă, că ai mare talent.
Voi să te pui în pâine;
Şi începând de mâine
Îţi dăm cu mulţumire,
Ca un semn de cinstire,
Al găinilor noastre întins departament:
Caută-ţi bine treaba.”
– „Pe seama mea te lasă”,
Răspunse oratorul şi, sărutându-i laba,
Se întoarse acasă.
În ziua viitoare,
Vulpea ca totdeauna veni la adunare;
Dar însă oblojită, pe subt barbă legată,
„Ce ai, de eşti astfel?” o întrebară toate.
„Îmi e rău de aseară, îmi e rău cât se poate,
Şi cu trebile ţării să mă lăsaţi în pace.
Craiul ştie ce face;
El nencetat gândeşte la al obştii folos.
Adio! sânt bolnavă: m-am înecat c-un os.”
Cunosc mulţi liberali, la vorbe ei se-ntrec,
Dar până în sfârşit cu oase se înec.