O cântăreaţă privighetoare,
De mică prinsă, stă la închisoare,
Şi colivia i-era locaş.
Vreme la mijloc multă trecuse,
Dar ea să uite tot nu putuse
De unde-a luat-o omul vrăjmaş.
Nencetat tristă gândea cu jale
L-a tinereţii veselă vale,
L-acele crânguri, l-acel izvor,
Unde l-a nopţii lină tăcere
Ea a vieţii cânta plăcere,
Razele zilei, dulcele-amor.
La câte păsări sunt zburătoare,
Sloboda viaţă e lucru mare;
Natura este patria lor.
Aşa şi mica pasărea noastră,
Care de minte era cam proastă,
Căta mijloace să scape-n zbor.
Astă dorinţă e lăudată,
Când e-ntărită pe judecată
Şi când folosul e prevăzut;
Dar ea uitase că mai-nainte
O-nştiinţase un pui cuminte
Că vrând să zboare mulţi au căzut.
Ea n-avea aripi. Fără mijloace,
O păsărică ce poate face,
Decât supusă soartei a fi,
Sau să aştepte până să-i crească
Smulsele aripi, şi să găsească
Noi mijloace de a fugi?
Astfel pe dânsa o sfătuieşte
O rândunică ce o iubeşte
Şi care gândul ei îl ştia.
Exemple multe des îi tot spune
Şi îi arată cu dovezi bune
C-acum să scape nu va putea.
Dar tinereţea neînţeleaptă
Poveţi n-ascultă, vremi nu aşteaptă;
Toate-nainte-i jucării sânt.
Printre zăbrele ea se strecoară,
Puţin se-nalţă, de-o palmă zboară,
Şi cade-ndată jos pe pământ.