Un cotoi sau pisică,
Din două nu ştiu care,
Nici mare, nici prea mică,
Dar foarte mâncătoare,
Şi din soiul acela ce-n păduri locuieşte
Şi pe copaci trăieşte,
Văzu un tigru mare
Trecând pe o cărare.
De sus de pe ghindaru unde era urcată,
Pisica socoti
Că poate a-l îngrozi;
Şi făr-a pierde vreme se adresă îndată
La tigru ce trecea,
Fără a o vedea:
„Ia stăi, mă rog, puţin, jupâne de pe jos,
Care te socoteşti
Că nu ştiu cine eşti;
Mândria ce arăţi cu noi e de prisos:
Ştii din ce neam mă trag şi că strămoşii mei
Sânt fii de dumnezei?
Nemuritorii toţi, din cer când au fugit,
Subt nume de pisici în lume au trăit.
Preoţii egipteni în templuri îi slăvesc,
Şi nişte tigri mici cu noi se potrivesc!”
– „Dacă strămoşii tăi cu tine semăna,
Negreşit era proşti câţi lor se închina,
Răspunse tigru meu; iar daca au avut
Vrun merit cunoscut,
Ceva dumnezeiesc,
Atunci eu te căiesc,
Şi pentru starea ta de milă sânt pătruns,
Căci d-or fi câte spui, zău, prea rău ai ajuns.”
Deşi mulţi au zis-o, eu tot o mai zic:
Slava strămoşească pe strămoşi cinsteşte;
În zadar nepotul cu ea se făleşte,
Când e, cum se-ntâmplă, un om de nimic.