Pe o câmpie
Mare, bogată,
Urmă odată
O bătălie
Aspră, cumplită, neasemănată,
Încât cadavre nenumărate
Zăceau grămadă neîngropate.
Corbii îndată luară ştire;
Lacomi de pradă, ei năvăliră,
Şi cu grăbire
Aci sosiră.
Şi după ce mâncară, şi după ce băură
Mult sânge, începură
C-un glas îngrozitor
Să cânte cina lor.
Barza cea simţitoare,
Care pe om iubeşte
Şi-n preajmă-i se nutreşte,
Văzându-i, de departe
Le strigă: „Cum se poate
Aşa neruşinare?
E locul pentru cină? e ora de plăcere,
Pe un pământ de doliu, în ziua de durere?
Mumele îşi plâng fiii;
Izvorul bogăţiei,
Câmpul, e ruinat,
Iar voi vă îndopaţi,
Şi cântaţi!”
– „D-aceasta ne iertaţi –
Răspunse deodată,
Ceata întunecată –
Omului cât îi place
Poate fi ruinat,
Dar noi suntem în pace
Şi mult ne-am îngrăşat.”
Acei ce de-a ţării grea soartă profitară,
Ce de streini în posturi, în ranguri se-nălţară,
Ce prin trădări, baseţe, sânt astăzi mari, bogaţi,
Poate şi decoraţi,
După a mea părere, sânt corbi neruşinaţi.
Dar aş dori să-mi spuneţi, domnilor cititori,
(Căci eu vorbesc d-o ţară
De tot imaginară)
La noi să află oare astfel de muritori?
Dacă aveţi de oameni idee aşa proastă,
Las răspunderea toată asupra dumneavoastră.