Un lup foarte ipocrit,
Având mare apetit
Pe o turmă grăsulie
Ce păştea în o câmpie,
Socotea că a lui plan
Nemerit s-ar fi făcut
Dacă-n straie de cioban
Vizetă i-ar fi făcut.
Deci pre spate-o glugă-ncinge,
Coapsele-n iţari le strânge,
Spre-a-şi ascunde a sa faţă
Pune-n cap o pălărie;
Ca păstor curat să fie,
Din un ram îşi face o caţă.
Şi vicleana lighioaie
Ie subsuoară o cimpoaie.
Chiar ca Trifon îmbrăcat,
Pe-a sa caţă rezemat,
Lupu-ncet se-naintează,
Când păstorul repoza,
De somn cânii se-ngâna,
Dar nici turma era trează.
Ipocritul, bucuros
De prilej aşa frumos,
Avu încă ş-o idee,
Ca cu portul cel minţit
Să înşele nemerit
Şi un chiot să mai deie.
Dar aceasta-i strică tot;
Deschizând flămândul bot,
Aşa foarte au urlat,
Că pădurea-au răsunat.
Se treziră la-acel ton
Turma, cânii şi Trifon.
Bietul lup se încurca
Pe iţarii săi şi-n glugă,
Încât nu putu să fugă,
Nici măcar a s-apăra.
Un făţarnic cât d-ascuns
Nu rămâne nepătruns.
Sune-ursarul numa-n surle,
Cine-i lup ca lup să urle.