Urma ceartă dineoare între ochi ş-un nas vecin,
Cui din doi, după dreptate, ochelarii se cuvin?
Advocat se făcu limba şi pe nas îl apăra,
Iar urechea, prezidentul, a ei ziceri asculta.
Atunci limba, cu talent,
Au zis către prezident:
Dreaptă pleacă-ni, ureche,
Să auzi dovezi o mie,
Prin înscris şi mărturie,
Cum de epoca cea veche
Neam de nas, tot necurmat,
Ochelarii au purtat
Şi-i să cade ca moşie
Trecută-n paragrafie.
O comisie de mazili,
Rânduită chiar pe nas,
Au găsit între movili
Brazda ce-ochelarii au tras.
Tribunalul va ierta,
Se pot pilde arăta:
Faţa dacă ar fi rămas
De-ntâmplări să n-aibă nas,
Cine ar fi acel măgar
Ca să poarte ochelari?
Din aceste, lămurit,
După legi am dovedit
Cum că pentru nas anume
Ochelarii s-au urzit,
Ş-ochelarilor în lume
Post pe nas s-au rânduit!
La această limbuţie
Bravo-n sală au răsunat,
Iar nasul de bucurie
De trei ori au strănutat.
Dar ghibace a noastră limbă
A ei sistemă o schimbă
Şi chiar pentru altă parte
Paragrafuri tot din carte
Aşa venerate au scos
Că au dovedit pe dos,
Fără nici un pic favor,
Nici prepus de strâmbătate,
Cum că ochii au dreptate
Peste ochelarii lor.
Dar urechea, care-n faptă
A limbii au înţeles
Mituirea în proces,
Hotărârea-ncheie dreaptă:
Nasul drit de proprietar
Aibă peste ochelari,
Ochii se vor mărgini
Prin ii numai a privi.