Rănit cu coarnele de-o fiară oarecare,
Se mâniase leul ne-nchipuit de tare –
Şi pentru-a nu mai fi supus
Atâtor suferinţe stârnite de-un supus,
A hotărât să scoată din locurile sale
Pe toate-acele animale
Ce coarne-aveau în frunte.
Fiindcă nimeni nu putea pe dânsul să-l înfrunte,
Capre, berbeci şi tauri plecară-n altă parte.
La fel făcură-ndată şi ciutele şi cerbii.
Un iepure văzându-şi, pe cuvertura ierbii,
Umbra urechilor, se-nspăimântă de moarte.
El se temea ca nu cumva
Un nu ştiu ce inspector drept coarne să le ia.
– Vecine greier, zise, adio! plec de-aici,
Căci chiar de le-aş avea mai mici
Decât le are struţul, mi-ar fi la fel de teamă.
– Cum coarne? el întreabă. Mă crezi naiv, se cheamă,
Cum o să spun aşa ceva?
Se vede doar că sunt urechi sadea.
– Se va susţine, totuşi – spuse iar animalul temător –
Că-s coarne-adevărate, şi încă de licorn.
Şi-oricât la interogator,
Oricât neadevărul cerca-voi să-l răstorn,
Nu-ncape nici o îndoială
Că spusa mea va trece drept sminteală.