Bine-ai venit, an nou! – Cu voie bună,
Încrezători ţi-ngenunchem-nainte:
Ne-aduci comoară de speranţe sfinte,
Ori prevestiri grozave de furtună?…
De pretutindeni se ridică şoapte
Şi plâns înăbuşit spre cel ce, ţie,
Înduioşat acum, ţi-a dat solie
Să luminezi odată trista noapte!
Că sunt aici dureri nemângâiate,
Blesteme dureroase, – sunt copii
Flămânzi şi goi, şi casele pustii, –
Sunt cruci de lemn, la margine de sate…
Şi morţii lor aşteaptă de la tine,
An milostiv, în toate să fii darnic –
Şi să le spui că n-au jertfit zadarnic
Atâta sânge, gloanţele haine.
C-au încetat sălbaticele goane, –
Iar dacă sunt colibele cernite,
Copii orfani şi mame văduvite
Nu vor mai plânge, sara, la icoane…
Un glas pornit din inimă curată,
Un tânăr glas te-ntâmpină acum:
Din largul ţării spulberă odată
Mirosul greu de sânge şi de fum.
An nou, an sfânt, – adu belşug în ţară!
Dar să nu lege-n ţernă sângerată
Un rod spurcat, sămânţa cea bogată…
– An sfânt, adu-ni altă primăvară!
Să-nfrâni, cu grija zilelor de mâine,
Nelegiuitul râs al lăcomiei –
Şi din prinosul roadelor câmpiei
Să se hrănească cei ce ne dau pâine.
De fructe multe, pomii încărcaţi
Şi spicul greu de boabe să se rupă!
O, an frumos, – cu bogăţii astupă
Prăpastia deschisă între fraţi!…
Împacă vrajba sufletelor noastre!
Nici plânsu-amar, nici blestemele gurii,
Nici pumnii strânşi de vechiul foc al urii
Să n-ameninţe cerurile-albastre…
Te-om preamări în laude, cu toţii,
O, an al păcii binefăcătoare!
Şi-ţi vor aduce-n veacuri viitoare
Prinosul lor de cinste, strănepoţii!