Fericit va fi cine va lua copiii
lor din faşă şi va zdrobi capul
lor de pietrele drumului
(Psalm 123)
Tu te plângi că milă nu-i?
Mai aştepţi tu mila lui?
Haina el ţi-o ia din cui,
Pâinea de pe masă.
Casa ta, şi ei stăpâni!
Prindeţi ce vă cade-n mâni,
Şi-i loviţi la mir, români,
Că-i la voi acasă.
Numai temniţe ne-au zidit,
Numai lanţuri au gătit,
Numai cuie-au făurit,
Cruci de schingiuire:
Dar, pe moşi şi pe nepoţi,
Şi pe iad, pe dracii toţi,
Nu mai vrem să fim iloţi,
Nu vrem umilire!
Noi ne-am plâns şi-am plâns de-ajuns,
Ne-au bătut, şi ne-am ascuns;
Ne-au scuipat, şi n-am răspuns –
Am crezut în soartă.
Noi murim de mii de ori:
Şi e laş aşa să mori!
Sus, români! Suntem datori
Numai cu o moarte
Prigoniţi de soartă noi?
Slabi şi de virtute goi?
Laşi copii din taţi eroi?
E minţit cuvântul!
Azi ne prigonesc acei
Cari ne cred tăcând la ei
Că privim tăcând la ei
Cum ne-nchid mormântul.
Staţi cu mâna-n sân, flăcăi?
N-auziţi plângând prin văi?
Ceru-i roşu de văpăi
Şi se umflă vadul:
Dumnezeu ni-e într-ajutor!
Dacă şi el e de-ai lor,
Nu-l mai vrem ocrotitor:
Ne-nfrăţim cu iadul.