Iepuraşul Blănuţă tremură de frig, îi dârdâie dinţii, i se încreţeşte blăniţa, dar nu are de gând să-şi facă focul în sobă.
– Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din şopron!
Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are voie să ridice o aşchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Şi cine ar vrea să fie mâncat, uite aşa, pentru o aşchie sau o vărguţă?
Blănuţă a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale şi cu aceste mici rezerve se gândeşte să iasă din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi, în dependenţă de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de vreascuri. Doar aşa, ca să nu îngheţe. În rest Blănuţă, are propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n primăvară precis că le taie pe toate.
La început, în apriga sa luptă cu frigul, iepuraşul îşi încalţă pe fiecare lăbuţă câte un ciorăpior gros de lână. Trupul şi-l înveleşte într-o haină căptuşită cu blană, pe cap îşi îndeasă căciula şi aşa bine echipat – ţuşti sub plapumă.
– Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuţă acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic!
Dâr-dâr-dâr, îi clănţăie dinţii, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde şi Blănuţă simte nevoia să-şi scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă urechile – aruncă şi căciuliţa. Îşi flutură urechiuşele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost – imediat îl şi pişcă.
– Uf, se enervează Blănuţă, ascunzându-şi podoabele. Las-las, că mă răzbun…
Şi uite-aşa toată noaptea, iepuraşul se războieşte cu frigul, reuşind să adoarmă abia spre dimineaţă. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaş şi priveşte flăcările năstruşnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e îngheţată, câinele de frig îl îmboldeşte de peste tot şi bietul iepuraş – ţuşti înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare. Coboară, îşi încalţă pâslele, îşi pune cojocelul, îşi înfăşoară gâtul cu fularul şi iese afară.
– Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat!
Fericit, Blănuţă aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace şi ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh.
– Hei, Blănuţă, îi strigă Zuh din uşa castelului său, încă nu ai îngheţat!? Nu te îngrijora, Blănuţă! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha!
Dispoziţia îi este stricată. Întristat, iepuraşul, priveşte în jur. Din hogeagul căsuţei ariciului Ariciugă iese o şuviţă subţire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă – nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul ţâşneşte rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii.
– Eh, oftează Blănuţă, e greu să treci iarna fără de lemne… Dar o voi trece, îşi zice el şi continuă jocul cu frigul.
– Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuţă aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândeşte că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictiseşte, e obosit şi pleacă acasă. Nu reuşeşte să-şi scoată cojocelul că balaurul Frig se şi năpusteşte asupra lui ca un nebun.
– Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Eşti al meu! Blănuţă îşi încalţă iute ciorăpiorii, îşi pune haina de blană, căciula şi ţuşti sub plapumă. Frigul îl mai boscorodeşte un timp, apoi adoarme şi nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în viaţa micului iepuraş. Într-o dimineaţă se trezeşte şi vede îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri – balaurul Frig şi nesuferitul balaur Răceală.
– De mucosul ăsta scap eu acuşi, îşi zice Blănuţă în timp ce Răceală îi gâdilă nările şi iepurică strănută la nesfârşit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluţe şi – adio Răceală!
Farmacia e arhiplină cu acei pe care i-a atacat balaurul, aducându-le tuse şi guturai. Mai toţi însă ies fără de medicamente căci acum farmacia e a vulpoiului Zuh, iar Zuh cere bani grei pentru tot ce vinde.
Blănuţă se întoarce în cămăruţa sa rece şi… aşa îmbrăcat, încălţat – se bagă în pat. Tremură din tot corpul, simte că are febră, dar nu se hotărăşte să facă focul. Spre miezul nopţii aproape că nu mai poate respira. Se scoală, se târăşte până la şopron, se întoarce cu un vraf de vreascuri, aprinde focul, îşi fierbe o cratiţă cu apă, adaugă muşeţel, bâjbâie prin cotruţă dulceaţa de mure, bea ceai fierbinte şi toate le face ca într-un vis.
– Ah! strigă balaurul Frig. Blănuţă, nemernicule! Ai dat drumul la căldură în casă!? Sunt nevoit să plec, dar mă întorc, mă întorc, stai fără de grijă! Nu te las eu cu una, cu două! Şi înrăit, Frigul se strecoară prin crăpăturile uşii afară.
Răceală însă nu are de gând să plece. Stă strâns lipit de bietul iepuraş, i se bagă pe gât şi pe suflet. Spre dimineaţă însă, Blănuţă e gută de apă. Se trezeşte, îşi schimbă hăinuţele şi îl aude pe balaurul Răceală urlând:
– Iepure afurisit! M-ai doborât! Să nu crezi însă că e pentru totdeauna! O să revin! O să revin! Nu te bucura înainte de vreme!
Blănuţă nu se bucură. Ştie că dacă nu va avea căldură aceşti doi balauri îşi vor ţine cuvântul. Ziua aleargă prin pădure, se ia la hârjoană cu Baba de zăpadă şi uită de necazuri. Seara se întoarce, aprinde focul în sobă. Nu vrea să se gândească la ce va fi când vreascurile se vor termina.
– Voi hotărî atunci, îşi zice cu tristeţe iepuraşul. Şi această zi nu întârzie să vină. E noaptea de Ajun, în şopron nu e zare de vreasc. Blănuţă iese din casă, se apropie de prietena sa de zăpadă, baba îl vede indispus şi vrea să-l îmbrăţişeze.
– Nu fi trist, Blănuţă, zice ea. Priveşte ce noapte frumoasă. E atât de plăcut când e ger. Dacă îngheţi – vom sta nedespărţiţi până la primăvară, vom vorbi de una, de alta, ne va fi foarte vesel, ce zici Blănuţă?
– Babă fără de minte! strigă iepuraşul. Tu te-ai născut îngheţată, ce-ţi pasă!? Eu însă nu vreau să îngheţ căci la primăvară am de săpat şi de semănat grădina! Mă voi duce la vulpoi, îl voi ruga să-mi împrumute lemne ca să ies din iarnă!
– Degeaba, Blănuţă… Nu-ţi va împrumuta. Nici pe bani nu-ţi va da căci Zuh vrea să scape de toţi. Doarme şi visează că pădurea e doar a lui. Nu te du, Blănuţă. Nu te umili…
Are dreptate baba, Blănuţă ştie de asta… Dar totuna nu vrea să îngheţe. Şi ca să nu se întâmple acest lucru trebuie să alerge, să alerge, cât mai mult să alerge.
În noapte de Ajun iepuraşul aleargă printre brazi, printre cetini. Într-un târziu se opreşte lângă un mic brăduţ.
– Aici, sub ramurile mele, îl aude vorbind pe brăduţ, e un culcuş moale, uscat. Vino, e Crăciunul, nu vei îngheţa… Te voi feri de vânt şi de ger.
Iepuraşul se strecoară, găseşte culcuşul moale, parfumat, din ace de brad, se ghemuieşte, îi mulţumeşte brăduţului, închide ochii, dar nu adoarme. Nu vrea să doarmă într-o asemenea noapte. E linişte-n jur, iar Luna mare şi plină ce stă aninată în vârful unei cetini înalte îi face cu ochiul.
– Blănuţă, aude el pe cineva strigându-l.
Numai să nu fie câinele de Zul, se sperie iepuraşul, dar glasul care îl strigă e blând încât nicidecum nu poate fi al vulpoiului.
– Blănuţă, îl strigă iar glasul şi Blănuţă ridică privirea spre Lună.
– Da, da, îi zâmbeşte aceasta. Eu te-am chemat… Desfă lăbuţele, nu-ţi fie frică, îţi voi da ceva.
Iepuraşul întinde lăbuţele şi se pomeneşte cu un bob auriu ce străluceşte şi îl încălzeşte asemenea unui soare.
– Ai ghicit, îi zice Crăiasa Lună. Nu e un simplu bob, e o bucăţică de Soare. Cadoul meu şi al fratelui meu, Soarele, pentru tine. Toţi cei care se luptă cu Frigul vor primi un asemenea cadou. Fii fericit, micule iepuraş, îi mai zice Luna şi se ascunde după un nor.
De atunci, Blănuţă nu mai ştie de ger, căci mereu poartă cu el bobul de soare. În căsuţa lui mică şi acum îl mai aşteaptă balaurul Frig. Blănuţă nu se întoarce acolo. Casa lui astăzi e culcuşul moale de sub brăduţul care an de an creşte, se înalţă, dar nu uită să-şi aplece crengile ca să-l dosească pe iepuraş de Vânt şi de Ploaie, că de Ger şi de Frig a avut grijă Soarele şi Luna să fie păzit.