Ai durat prin aer punte
Din fâşii de foc: te-ai dus
Tot mai sus şi tot mai sus
Stai acum pe-un vârf de munte
Şi-ţi întorci senina frunte
Spre apus.
Roşii, ca o lună nouă
Ai tu hainele subţiri,
Lungi şi fără-mpodobiri.
Iar pe tâmplele-amândouă
Porţi, strălucitori de rouă,
Trandafiri.
Ochii-i ţii la soare ţintă,
Şi cu ochii tu-l dezmierzi:
E flăcău şi-acum îl pierzi,
Şi ţi-e drag, şi stai ca frântă…
El s-a dus, şi jalnic cântă
Codrii verzi.
Umed aer te-mpresoară
Şi-n durerea ta atunci
Rupi cununa şi-o arunci:
Roşii flori prin aer zboară
Desfoiate, ca să moară
Jos prin lunci.
Plângi acum. Te-a învins iubirea!
Albe lacrimi cad pe flori
Şi pe frunze, când scobori
Plânsă către văi privirea.
Şi-o să plângă toată firea
Până-n zori.
Te-a cuprins necaz deodată
Şi din ochi cu ciudă strângi,
Parc-ai vrea să rupi, să frângi
Să-ţi răzbuni, frumoaso fată
Parcă lumea-i vinovată
Că tu plângi!
De pe turn – ce-i el de vină? –
Aurul tu ni-l despoi;
De pe ape iei apoi
Ce-i argint şi ce-i lumină!
Codrii tu, de ciudă plină,
Ni-i laşi goi.
Fluturii de prin vâlcele
Tu-i ascunzi acum cu zor,
Culci în cuiburile lor
Veselele rândunele,
Şi pe uşa dragii mele
Pui zăvor.
Iar în urmă, răzbunată,
Moartea cum o simţi venind.
Cu mânie tresărind
Scuturi fruntea-ntunecată
Şi-atunci pletele-ţi, deodată
Se desprind.
Peste braţele rotunde,
Peste pieptul tău frumos,
Ca un râu întunecos
Părul ţi se varsă-n unde
Şi din creştet el te-ascunde
Până jos.
Cu mişcări nespus de line
Tu te nalţi apoi spre cer;
Văi şi lunci şi toate pier –
Neagră-n urmă-ţi Noaptea vine,
Fâlfâind din aripi pline
De mister.