– Trezeşte-te, Rică, bate încet în ferestruică privighetoarea Veg. Acuşi e ziuă…
Rică deschide ochii. Somnul nu vrea să-l lase din împărăţia sa.
– Rică, trezeşte-te…
Brusc iepuraşul sare în picioare.
Soarele încă nu a răsărit. Noaptea încet se retrage, păsărelele ciripesc, iar Veg îşi începe fermecătoarea sa melodie. Rică iese în pridvorul casei îmbrăcat doar în chiloţei. E sfârşit de primăvară, e cald, florile de pe câmpie îşi împrăştie cu dărnicie parfumul şi pe asemenea vreme ce poate fi mai frumos ca gimnastica de dimineaţă?
Unu, doi, unu, doi!
Înainte, înapoi!
Trei, patru, trei, patru!
Să începem alergatul!
Zice Rică şi face câteva cercuri în jurul căsuţei sale. Apoi se opreşte.
– Nu, nu e treabă bună… Să alergi de unul singur e pur şi simplu plictisitor. Eh, oftează iepuraşul. De când a plecat prietenul meu, căţeluşul Doghi, nu mai am cu cine să alerg dimineţile… Dar… nu pot să mă las de acest sport. A alerga înseamnă sănătate, dispoziţie, voioşie, deşteptăciune. Da, da, cel de aleargă devine foarte deştept. Într-un corp sănătos – o minte sănătoasă! Urgent trebuie să-mi găsesc un nou prieten care va iubi sportul la fel de mult ca şi mine!
– Hei, Veg! strigă Rică. Nu ai vrea să alergăm de câteva ori în jurul câmpiei?
– Cu cea mai mare plăcere, răspunde trist privighetoarea. Numai că… Picioruşele mele nu sunt făcute pentru alergat… Eu sunt o pasăre, Rică.
– Atunci… eu voi alerga, iar tu vei zbura! Va fi foarte distractiv! Ce zici?!
– Cu cea mai mare plăcere… Numai că, Rică… ieri motanul Tufă mi-a frânt o aripioară…
– Tufă, nemernicule! strigă Rică şi într-o clipă e lângă privighetoare. Îl omor, Veg, mă crezi?
– Te cred, Rică…
– Arată aripioara! Ah, Veg, e grav! Adică nu… Nu e grav. Stai aici! Să nu pleci! Vezi munţii de colo? Cunosc în munţi o văgăună în care cresc nişte floricele albastre, albastre! Sunt foarte tămăduitoare! O să-ţi treacă durerea ca luată cu mâna! Aşteaptă! zice iepuraşul şi o rupe la fugă.
Ajunge în munţi, culege floricelele, se întoarce, aplică vreo câteva petale pe aripioara rănită, o înfăşoară cu o pânză de păianjen şi în sfârşit răsuflă uşurat:
– Gata, Veg… Ţi-am salvat aripioara.
– Rică, e uimită privighetoarea, nu-mi vine să cred… Mi-a trecut… Chiar mi-a trecut! Rică eşti un… vrăjitor… Un vrăjitor bun. De unde ştii despre aceste flori?
– De unde, de unde… Când alergi toată ziulica – afli de una de alta… Pe scurt, Veg, orice vietate trebuie să alerge! O-o! Ştiu cine o să alerge împreună cu mine! Am plecat! Pa! şi cu aceeaşi viteză zboară în direcţia pădurii de după imaş.
Trece de pădure, trece de o câmpie şi iată-l pe Rică pe malul mării, lângă căsuţa broscuţei ţestoase, Liz.
– Liz, eşti acasă? Bate în uşă iepuraşul.
– Acasă, acasă, tu eşti Rică?
– Eu, Liz, deschide!
– Alerg, Rică!
Trece o oră, trec două – nimeni nu se apropie de uşă.
– Liz, dacă nu vrei să mă vezi – spune-mi pe şleah! se enervează Rică. Nu mă fă să aştept… Nu am timp de pierdut.
– Vai! se arată în sfârşit broscuţa. Cum poţi să crezi aşa ceva, Rică? Niciodată nu m-am grăbit ca acum. Numai că… Sunt o ţestoasă. Ţestoasele se grăbesc… foarte încet.
– Aoleu! Şi eu care credeam că voi înconjura împreună cu tine Marea! Ce mă fac, Liz? Cum poţi fi atât de înceată? Nu ştiai că dacă nu alergi – nu reuşeşti nimic în viaţă? Fiecare secundă trebuie folosită şi preţuită.
– Linişteşte-te, Rică. Broscuţele ţestoase nu au pentru ce să alerge. Ştii câţi ani am?
– Câţi, Liz?
– O sută. Bunica mea are trei sute de ani şi se gândeşte să mai trăiască câteva sute. Iar eu nu voi trăi mai puţin ca ea. Şi atunci? Unde să mă grăbesc? De ce să mă grăbesc?
– Doamne, Liz, se cruceşte iepuraşul. Să fi avut eu anii tăi… Ştii pe câte le-aş fi reuşit? Iar tu? Ce ai reuşit în suta ta de ani?
– Păi… În prima sută nu prea am făcut multe. Sunt încă mică. În a doua sută… Eh… Am un vis. Vreau să merg în munţi după apă dulce. Nu zic… Şi apa sărată e bună. Dar apa dulce… O-o-o! Am auzit că nimic pe lume nu e mai gustos.
– Şi câţi ani îţi trebuiesc ca să ajungi acolo?
– Păi… Probabil vreo cinci.
– Liz, adu găleţile. Ba nu… Le iau singur. Să nu pleci nicăieri! De fapt… Ce zic? Nu ai unde să pleci! Aşteaptă! strigă Rică care aleargă cu două găleţi în direcţia munţilor şi Liz nici nu reuşeşte să se dezmeticească că iepuraşul, cu găleţile pline, e deja înapoi.
– Iată… Ţi-am adus… Apă dulce din munţi. Bea. Să nu faci economii. Îţi pot aduce în fiecare zi. Pa, Liz! Mă grăbesc, zice iepuraşul şi iarăşi e pornit pe fugă în căutarea unui prieten care să alerge cu el.
În mijlocul câmpiei o întâlneşte pe văcuţa Milca – o mare pictoriţă ce desenează mereu.
– Ştiu, zâmbeşte Milca. Vrei să mă rogi să alerg dimineţile… Dar, Rică, nu pot. Priveşte, arată ea spre viţeluşul de alături, Luş e încă mic. Nu-l las singur nici pe o clipă. Nici chiar după vopsele nu pot să mă duc.
– Ţi s-au terminat vopselele, Milca?
– Da, Rică, oftează văcuţa. Acesta e ultimul meu tablou. Uit de pictură până creşte Luş.
– Nu trebuie să uiţi, zice iepuraşul. Îţi aduc imediat vopsele. Mai ales că trebuie să-l văd urgent pe Doghi. Prietenul meu trăieşte acum în oraşul de după munţi.
Şi Rică aleargă. Se întoarce cu vopselele şi cu Doghi.
– Milca, întreabă căţelul. Nu l-ai văzut cumva pe Tufă?
– Cum să nu, răspunde văcuţa, uite-l colo, îi sticlesc ochii după vrăbiuţe…
Până la urmă lui Rică i se face milă de motanul hrăpăreţ, îl roagă pe Doghi să-l lase în pace. Tufă promite solemn că niciodată nu va mai anina păsărele, îi ajung şoriceii care mişună pe imaş, după o sperietură zdravănă scapă cu blăniţa întreagă, pleacă pleoştit, dar nu fără să mormăie pe sub mustăţi: "Las-că mă răzbun eu, clăpăug nenorocit. Pârâciosule…"
Doghi se întoarce în oraşul său, Rică rămâne trist, însă nu se dă bătut. Marea Competiţie e prea importantă pentru el.
La fiecare început de vară – pe imaş se adună toţi iubitorii de alergat. Cine ajunge primul lângă uşa colibei lui moş Mură, ce se află în munţi, primeşte de la bătrânul urs zarzavaturi crescute în grădina sa. Nu că Rică nu ar avea zarzavaturi. Întrecerea e importantă. E atât de plăcut să fii primul… Pe de altă parte cum să ajungi primul dacă nu faci antrenamente? Şi cum să faci antrenamente dacă nu ai cu cine?
– Vă-hă-hă! se bate Rică peste ureche. Guţă! Cum am putut să uit? Şi imediat aleargă la căsuţa purceluşului.
– Guţă! strigă el încă de departe. Ieşi afară!
– Ce te-a apucat, Rică? Strigi de parcă dau turcii, e supărat purceluşul. Nu toată lumea se trezeşte odată cu zorii, ca tine…
– Aoleu, Guţă, nu cumva dormeai?
– Ei şi? Dormeam… Îmi place să dorm.
– Guţă, acuşi e seară…
– Cum adică? se sperie purceluşul. Eh, oftează el. De fiecare dată pun ceasul, vreau să mă trezesc devreme, mă trezesc… şi adorm înapoi. Nu ştiu ce să mai fac, zău…
– Îţi spun eu. În fiecare dimineaţă o să vin să te iau să alergăm împreună.
– Nu pot, Rică.
– De ce? e nedumerit urechiatul.
– Fiindcă… Fiindcă… Rică, nu ştiu ce se întâmplă, dar pe zi ce trece uşa mea se face tot mai îngustă, nu mai pot să ies afară.
– E grav… Ba nu e grav… Guţă, uşa n-are nici o vină. Tu te îngraşi. Dacă o duci tot aşa degrabă vom fi nevoiţi să stricăm căsuţa ca să te salvăm. Pe scurt… De mâine alergăm.
– Alergăm, alergăm, dar… cum ies din casă?
– Guţă, fereşte-te. Lasă-mă să trec, zice Rică şi întră în cămăruţa purceluşului.
Doamne sfinte! îşi pune lăbuţele în cap iepuraşul. Guţă, cum trăieşti într-o asemenea mizerie!? De parcă ai trăi pe-o movilă de gunoaie! E de la sine-înţeles de ce nu te trezeşti! Aeriseşte şi fă curat! Bine, bine. Te ajut. În seara asta să nu mănânci nimic. Mâine dimineaţă vei încape pe uşă… Îţi promit!
A doua zi, dis-de-dimineaţă, Guţă aleargă gâfâind, împreună cu Rică, dar peste câteva zile uită de gâfâit şi principalul e că uşa s-a lărgit de-a binelea. Mai trece un timp, purceluşul aproape că-l întrece pe Rică şi nu ştie că acesta micşorează pasul ca să-i dea lui curaj.
– Rică, e mândru de sine purceluşul, când o să ajung primul lângă coliba lui moş Mură, în afară de un coş plin cu ghinde – o să-l rog pe moşneag să pună acolo şi câţiva morcovei, căci cum n-ai da, ţie ţi le datorez pe toate! Bine, Rică?
– Da, da, răspunde Rică. Iar dacă ajung eu primul, în afară de un coş plin cu morcovi, o să aduc şi câteva ghinde.
Au rămas doar trei zile până la Marea Competiţie. Într-o dimineaţă cei doi se antrenează, când dintr-un tufiş, pe neaşteptate, pe dinaintea lui Rică trece în fugă motanul Tufă. Iepuraşul se fereşte de frică să nu-l strivească pe motan, se împiedică şi rămâne nemişcat.
– Ha, ha, ha! râde mulţumit în sinea sa Tufă. Aşa-ţi trebuie, pârâcios nesuferit! Ţi-am promis că o să mă răzbun?!
În scurt timp vestea că iepuraşul şi-a frânt un picioruş face ocolul câmpiei. Ba se duce şi mai departe. Privighetoarea zboară ca vântul în munţi după floricelele albastre. În casa lui Rică se adună toţi prietenii săi. Milca îi aduce o străchinuţă cu frişcă şi îi pare rău că e atât de mare şi nu poate să între ca să-l salute şi să-i ureze personal însănătoşire grabnică. Parcă toţi sunt prezenţi când deodată cineva bate la uşă.
– Cine să fie? se întreabă iepuraşul.
– Eu sunt, Rică, intră grăbită în căsuţă broscuţa ţestoasă Liz. Am greşit când am zis că o ţestoasă nu poate să alerge. Poate, Rică, dacă cel mai bun prieten al ei e la ananghie. Ţi-am adus un ouşor. Oul de ţestoasă face minuni.
Rică îşi priveşte prietenii şi ochişorii i se umplu de lacrimi.
– Nu, îşi zice el. Nici o competiţie din lume nu-ţi poate înlocui prietenii. Şi e fericit că are atât de mulţi.
Marea competiţie o priveşte la televizor:
– Rică! îi strigă de pe ecran Guţă. Pregăteşte masa! Îţi aduc cei mai dulci, cei mai gustoşi morcovi din lume!