Frunză verde meri creţeşti,
În oraş la Bucureşti,
L-ale case mari domneşti
De se văd în Stoieneşti,
Mândră masă e întinsă
Şi de mari boieri cuprinsă.
Tot boieri de-a oştilor,
Puterea domniilor
Şi groaza duşmanilor.
Iar în capăt cine şede?
Ştefăniţă Domn se vede,
Dar nici bea, nici veseleşte,
Ci cu ochii lung priveşte
La copila Dihului,
Surioara Mihului,
Mihului voinicului
Din valea Cobiului.
Că e mândră ca o floare,
Şi de ochi fermecătoare,
Şi de suflet iubitoare,
Unde-o vede Domnul moare!
„Copiliţă, drăguliţă,
Cu sân alb de porumbiţă,
Umple cupa mea de vin,
Ţie, dragă, s-o închin
Ş-apoi cântă-mi viers de dor
Cu glas dulce, răpitor,
Cântă-ţi, dragă, cântecul,
Că mi-e drag ca sufletul!”
Copiliţa se închină
Ca o floare de grădină
Şi-i întinde-o cupă plină,
Apoi zice încetişor
Un viers dulce, plin de dor:
„Frunză verde stejărel,
Am un frate voinicel
Şi mă tem amar de el!
Frunză verde măr domnesc,
Am un Domn care-l iubesc
Şi de dânsul mă-ngrijesc.
Vai de mine’ cum să fac
Pe-amândoi să mi-i împac,
Să-mi fie traiul pe plac!”
Copiliţa nu sfârşea
Şi Domnul astfel grăia:
„Copiliţă, mândruliţă,
Cu sân alb de porumbiţă,
Nu mai plânge, că-n curând
Împlini-voi al tău gând.
Voi, boieri ce ospătaţi,
Staţi şi nu mai închinaţi,
Cuvântul să-mi ascultaţi
Toţi călări şi înarmaţi
Cu săgeţi, cu buzdugane,
Şi la brâie cu arcane,
Ca să mergem despre soare
Să facem o vânătoare
După urşi şi căprioare,
După păsări gălbioare
Ce sunt bune de mâncare
Şi plăcute la cântare!”
II
Când de zi se lumina,
Boierii se aduna
Şi pe cai încăleca,
Şi cu Domnul toţi pleca,
Înspre munţi la vânătoare,
După urşi şi căprioare,
După păsări gălbioare.
Şi mergeau, frate, mergeau
Până-n munţi că ajungeau,
Iar când soarele-apunea,
Iată că se întâlnea
C-un cioban cu fluieraş
Şi cu port de oltenaş.
Domnu-n cale-i se oprea
Şi din gură-aşa grăia:
„Ciobănaş cu fluieraş,
Puişor de oltenaş,
Cunoşti calea codrului
De prin munţii Crişului?
Cunoşti fagul Mihului
Din codrul Cobiului?”
„Cunosc calea codrului
Până-n fundul fundului,
Ştiu şi fagul Mihului
Din codrul Cobiului”.
„De ştii locurile bine,
Nu mă-i duce tu pe mine?”
„Ba, te-oi duce eu pe tine
De-i lăsa tu oştile
Să-mi păzească oile,
Că de-oi pierde-o mieluşea
Oi slugi un an pe ea,
Şi de-oi pierde un mieluşel
Oi slugi doi ani pe el”.
Domnul oştile lăsa,
Cu ciobanul se lua,
Singur, singur, singurel
Pe o zare de muncel.
Iar ciobanul se-ndrepta
Către munţi şi mi-l purta
Pe cărări şi pe potici
Ce-s călcate de voinici,
Prin hăţiş, prin cărpiniş,
Unde nu-i loc de cârniş,
El mergea, frate, mergea
Pân’ ce-n codru ajungea
Drept la fagul Mihului,
Lăcaşul voinicului.
Când de fag s-apropia,
Ciobănaşul se oprea
Şi din gură-aşa grăia:
„Iată fagul Mihului,
Mihului voinicului!
Iar pe Mihul dacă-l vrei,
Cată drept în ochii mei!”
III
Domnul drept la el căta,
Ochii lui se încrunta.
Iar ciobanul se schimba,
Gluga lui îşi arunca
Şi deodată se-arăta
Cu zelar, cu buzdugan,
Cu haine de căpitan.
Apoi drept la Domn căta
Şi-n glas mare cuvânta:
„Alei! Doamne din domnie!
Ieri ai fost dat la beţie;
Astăzi venişi la trezie,
Dar n-ai prins la cuminţie.
Ce păcate te-au împins
Paloşul de ţi-ai încins?
Fostu-ţi-a silă de tine
De te-ai luat după mine.
Ori că nu te-ai săturat
Pe-a mea soră c-ai furat
Şi-ai făcut cu ea păcat
Făr-a te fi cununat?
Dar gândit-ai că păcatul
Îşi urmează vinovatul
Şi că-n lume orice faptă
Are faptă şi răsplată?”
Şi cum sta şi cum zicea
O frunză de fag smucea
Si-ntre buze o punea
Şi suna hoţiş din ea.
Frunza-n patru că plesnea,
Codrul negru clocotea,
De-un lung chiot chiotea,
De-un greu tropot tropotea,
Şi împrejuru-le deodată
Se ivea o mândră ceată,
O ceată de voinicei,
Lotri, puişori de zmei,
Cu căciuli stogoşate,
Cu chebe roşii pe spate,
Şi mustăţi de varvaric
Cum stă bine la voinic.
Lângă el cât îi zărea,
Mihul astfel le grăia:
„Fraţii mei, neferii mei,
Lotri, puişori de zmei!
Îl vedeţi voi pe ist om?
El e mare, căci e Domn,
Dar, cât e de Domn şi mare,
Minte coaptă încă n-are!
Hai, copii, de mi-l luaţi,
Prin săbii să-l fluturaţi,
Dar nimic să nu-i stricaţi,
Cale bună să-i lăsaţi,
Că de-i Domnul priceput
E destul câte-a văzut
Ca să afle, ca să ştie:
Cu Mihul nu-i de glumie!”
Domnul pe gânduri cădea
Ş-apoi astfel răspundea:
„Mihule, bujorule,
Frate, frăţiorule!
Eu la mână ţi-am picat,
Tu de moarte m-ai scăpat.
Când la mână mi-i pica,
Eu de moarte te-oi scăpa.
Vină mâini tu la domnie
Ca să vezi o cununie,
Cununia Domnului
Cu sora voinicului,
S-o fac mie soţioară,
S-o fac ţie Domnişoară!”
Astfel Domnul cuvânta,
Şi din codru se-nturna,
Iară codrul răsuna:
„Să trăieşti, măria ta!”