Voi, ce cătaţi defecte în scrierile mele
Şi intonaţi fanfare când constataţi în ele
Greşeli, imagini slabe, cuvinte ce vă par
Lipsite de-armonie, erori chiar de tipar,
Voi, care vă daţi truda de-a şterge de pe lume
Tot lucrul de o viaţă întreagă ş-al meu nume,
De ce atâta râvnă ş-atâtea opintiri
Ca să aflaţi în mine a voastre însuşiri?
Poetul care cântă natura-n înflorire,
Simţirea omenească, a Patriei mărire,
Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit
Când altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit?
Şi oare se cuvine, şi oare-i cu dreptate
De a schimba în crime a sale mici păcate?
O! critici buni de faşă, poeţi în şapte luni,
Vulturul nu se mişcă de-un ţipăt de lăstuni.
Oricare păsărică îşi are ciripirea,
Ce-n treacăt pe-astă lume încântă auzirea,
Nălţând un imn la ceruri prin alte imnuri mii
Ş-adăugând o notă l-a lumii armonii.
Am scris eu multe versuri şi poate chiar prea multe,
Dar n-am cerut la nimeni cu drag să le asculte,
Nici mi-a trecut prin minte trufaş ca să păşesc
În fruntea tuturora ce-ntruna versuiesc.
E unul care cântă mai dulce decât mine?
Cu-atât mai bine ţării, şi lui cu-atât mai bine.
Apuce înainte ş-ajungă cât de sus.
La răsăritu-i falnic se-nchină al meu apus.
Iar voi, care asupră-mi săgeţi tocite trageţi,
Cântaţi, dacă se poate, fiţi buni şi nu mai rageţi!