Pe cel deal, pe coaste,
Trece-o mândră oaste,
Oaste de români!
Toţi voinici de frunte
Care merg să-nfrunte
Oarde de păgâni.
Iar pe-o culme verde
Ce-ntre munţi se pierde
Stau de mi-i privesc
Două surioare,
Albe lăcrimioare,
Care mi-i jelesc:
Vezi tu, surioară,
Oastea se coboară
Colo pe costiş,
Vezi-o cum pătrunde
Pe rând şi s-ascunde
Colo-n stejăriş.
Vai! nu se mai vede!
Cine, cine-a crede
Grija ce duc eu,
Oastea că-i purtată
De bătrânul tată
Şi de dragul meu?
Ei se duc în vale
Unde ţara-n jale
Geme cu amar,
Căci au intrat iară
Sabia în ţară,
Paloş de tătar.
De pe munţi în poale,
Cu armele goale,
Ei mi se cobor,
Şi prin cea urdie,
Dragă, o să fie
Mare, mult omor!
Căci tata bătrânul
Nu cruţă păgânul
Când se aruncă-n foc.
El e român tare,
Ca Ştefan cel Mare,
Şi om cu noroc.
Pentru el n-am teamă…
Dar îmi fac de seamă
Când stau de gândesc
La dragul Lisandru,
Că-i un copilandru,
Şi mult îl iubesc!
El n-a vânat încă
Decât şoimi de stâncă,
Cerbi cu coarne mari;
Şi acu-ntâia oară
Face, surioară,
Goană de tătari.
Ş-aşa mult mi-e frică
Ş-inima mi se strică
Când gândesc la el,
Că mult, mult îi place
Vitejii a face,
Scumpul tinerel!
Taci, biată copilă!
Nu-i plânge de milă
Iubitului tău,
Căci ferească sfântul
Să-ţi fie cuvântul
Zis într-un ceas rău!
Hai la mănăstire
Ca să dăm de ştire
Pustnicului sfânt
Să ardă tămâie
Ca să nu rămână
Tătar pe pământ.
Oastea-nvingătoare
A stins de la soare
Aprigul duşman:
Ea se întoarce-n munte
Având chiar în frunte
Vechiu-i căpitan.
Iar sărmana fată
În zadar, vai! cată
Pe iubitul său!
El în foc căzuse,
După ce făcuse
Vitejii de zmeu!
Din bătrâni se spune
Că sunt ceasuri bune
Şi că rele sânt.
Vai de-acei ş-acele
Care-n ceasuri rele
Zic vreun cuvânt!